Rămâi conectat

Știri

Tulnicul, un adevărat simbol al Ţării Moţilor, instrument muzical din vremea dacilor

Publicat

în

Patrimoniul cultural este, cu siguranță, cel mai de preț lucru pe care îl avem. Tocmai de aceea, Tulnicul, simbol al Țării Moților, este un instrument muzical străvechi despre care se vorbește tot mai rar, dar pe care ne dorim ca și tânăra generație să-i cunoască originea și utilitatea.

Considerat un adevărat simbol al Ţării Moţilor, tulnicul este un instrument muzical străvechi, care face parte din moştenirea culturală a poporului român. De obicei, în trecut la acest instrument cântau nevestele şi fetele, anunţând evenimentele din cadrul familiei sau din comunitate.

Conform Dicţionarului de termeni muzicali (DTM) şi a Tezaurelor terminologice din cadrul Institutului de Memorie Culturală, tulnicul este un instrument aerofon, cu formă tubulară, deschisă la ambele capete, care produce sunete muzicale cu ajutorul curentului de aer dirijat prin interiorul său.

Tulnicul reprezintă unul dintre cele cinci tipuri de bucium, întâlnite pe povârnişurile de miazăzi şi de răsărit ale Carpaţilor, în munţii din nordul ţării şi din Munţii Apuseni. În general, instrumentele din familia buciumului se prezintă sub forme tronconice drepte, curbate sau răsucite, realizate din fier, lemn sau scoarţă de tei, lemn de brad sau din scoarţă de cireş.

Artizanii din Ţara Moţilor, precum Aurel Mocan şi Nicolae Belei, spun că tulnicele realizate de ei pentru interpreţi au la bază numai din lemn de molid, sub formă tronconică, dreaptă, deschisă la ambele capete, cu lungimea variind între 1,5 m şi 3 m. În alcătuirea tulnicului intră două doage lustruite, lipite cu răşină şi fixate cu cercuri de jneapăn, de salcie sau de brad.

După legile nescrise ale moţilor, cu aproximativ o sută de ani în urmă, în casa fiecăruia se găseau două-trei tulnice, la care ştia să cânte întreaga familie. Localnicii folosesc şi acum tulnicul atât ca instrument muzical, cât şi ca mijloc de comunicare, substituind cu succes încă telefonul mobil în satele risipite prin munţi. Pentru cel de-al doilea rol practic al tulnicului, utilizatorul trebuie să ştie atât cântările specifice care anunţă plecarea la diferite munci şi etapele de lucru, cât şi pe cele destinate unui eveniment major din viaţa omului şi a comunităţii: naştere, botez, nuntă sau deces. În trecut sunetul său punea pe fugă animalele de pradă sau anunţa primejdia unui război, iar pe timp de pace înlocuia dangătul clopotelor de biserică, anunţând sărbătorile creştineşti.

Din ce în ce mai rar astăzi, glasul tulnicului sună a praznic sau a dor, pe care unii singuratici sau îndrăgostiţi şi-l mai împărtăşesc peste munţi şi văi, cântecele şi chemările lor amintind de glasul apelor, de strigătul fiarelor sau de freamătul pădurii.

Un artizan autentic spune că, de fapt, lemnul nu încetează niciodată să cânte: în pădure arborele „viersuieşte” la fiecare adiere de vânt, iar când se preschimbă în tulnic, glăsuieşte bucuria, tristeţea sau dorul din sufletul omului. Fiecare dintre puţinii făuritori de tulnice, trăitori pe meleagurile Apusenilor, are câte un secret de transmis celor tineri, însă şi regretul de a-i vedea pe aceştia cum întorc spatele tradiţiei, în favoarea tentaţiilor tehnologiei.

Primul lucru pe care trebuie să-l ştie viitorul meşter de tulnice este alegerea materiei prime pentru instrument. Lemnul trebuie să fie neapărat de molid, pentru că trunchiul arborelui şi ramurile sale cresc drept. Unii bătrâni susţin că lemnul cel mai bun se găseşte în „fulgeriş”, adică pe înălţimi, unde tună şi fulgeră mai des. E o taină care spune că ramura din care se va naşte viitorul tulnic nu trebuie să audă glas de izvor. La vremea cuvenită iniţierii meşterul dezvăluie ucenicului un secret: copacul crescut între stânci are fibra mai deasă, este mai moale şi se lucrează mai uşor. Se alege creanga cea mai netedă, fără noduri, iar lemnul său trebuie să răsune, să aibă rezonanţă, când este lovit cu securea.

După ce lemnul tulnicului a fost ales din pădure, acesta se curăţă de coajă şi se ciopleşte în opt muchii, lăsându-se apoi la uscat, la temperatura camerei. Uscarea la soare nu este recomandată, întrucât forţează şi crapă lemnul prin rapida evaporare a apei. Urmează „florirea” sau „văsălirea” lemnului, cum spun artizanii, operaţie prin care se lustruieşte faţa viitorului instrument cu mezdreala (n.n. cuţitoaie). După şlefuire, se despică lemnul pe lungime cu ajutorul unui „firez”, fierăstrău cu dinţi mici, apoi se scobeşte miezul cu mezdreala specială, până se obţin două doage perfect egale. Se dă apoi forma muştiucului cu ajutorul unui cuţit teşit la vârf.

Cele două doage ale tulnicului se lipesc cu răşină de brad, apoi se cercuiesc prin dubla înfăşurare cu nuiele subţiri de jneapăn. Acestea sunt culese primăvara, când au mai multă sevă în interior, permiţând aderenţa la suprafaţa tulnicului. Crengile de jneapăn sunt preferate, întrucât se despică perfect în două, ceea ce este mai greu în cazul nuielelor de salcie sau de brad.

Făurirea instrumentului se încheie cu „împistrirea” sau decorarea şi lustruirea finală. „Împistrirea” se realizează cu şabloane de fier încins, cu aparatul de pirogravură sau, mai rar, prin pictarea unor motive geometrice şi florale. În trecut această îndeletnicire era încredinţată copiilor şi adolescenţilor, ca „să prindă gustul” pentru meşteşugul făuririi tulnicului.

Meşterii spun că tulnicul cel mai bun, cu cel mai tulburător şi frumos „glas”, care „să te sece la inimă”, trebuie să aibă o lungime cuprinsă între 2,80 m şi 3 m. Construirea unui instrument cu astfel de caracteristici durează două-trei zile şi, de obicei, este destinat tulnicarilor care stăpânesc bine arta cântatului. De asemenea, inainte de fiecare cântat, instrumentul trebuie pregătit prin undarea lui cu apă, ca să rămână etanş. În trecut, ciobanii udau tulnicul şi cu zer din brânză de oaie sau de vacă. Altfel, lemnul tulnicului putea să crape din cauza rezonanţei, iar cercurile să se dezlipească şi să cadă.

Interpreţii spun că nu este uşor de cântat la acest instrument, întrucât necesită forţă fizică şi o tehnică anume; se impune cunoaşterea anumitor linii melodice şi a unor semnale specifice. Conform obiceiului din moşi-strămoşi, cântările, dar mai ales chemările sunt interpretate pe rând de către o singură tulnicăreasă, pentru a se transmite corect mesajul. Dacă sunt mai multe tulnicărese, ele pot cânta împreună acelaşi cântec sau pot cânta pe tonuri, cu un singur tulnic-solist. Fiecare instrument are un sunet aparte, în funcţie de lungimea sa şi de calitatea lemnului din care este cioplit. De aceea, pentru cântarea de grup se impune acordarea tulnicelor, prin tăierea din trunchiul lor a unor segmente cu grosimea de 1-2 cm până se obţine tonalitatea dorită. Dintre cântecele specifice de tulnic, cele mai cunoscute la ora actuală sunt „Şipotul”, cântec cu sunete mărunte, precum clipocitul apei de izvor, „Cântecul Iancului”, „Chemarea de pe Muntele Găina”, „Chemarea drăguţului”, „Citireana”, „Chemarea vitelor la munte” etc.

Unii meşteri şi interpreţi din vechea generaţie susţin că instrumentul, prin vibraţia sa melodică, poate vindeca şi anumite boli. Ei spun că bătrânii din trecut ştiau multe lucruri despre acest fapt, aşa cum ştiau şi despre descântecele şi leacurile cu plante medicinale.

Maria Ana Gligor este una dintre cele mai cunoscute tulnicărese din ţară, care s-a născut în 1947, în localitatea Segaj, comuna Vidra, judeţul Alba. Încă de la vârsta de şapte ani, a învăţat să cânte la tulnic întâi de la mama sa, Lucreţia Vâlcea, apoi de la vestitele tulnicărese ale zonei Iosana Bud, Maria Toader şi Saveta Petichii. „Ca să cânţi la tulnic”, mărturiseşte ea, „e musai să ai dragoste pentru tulnic şi cântecele de tulnic care au o vrajă deosebită. Să ai inimă şi suflet de moaţă”.

Artista şi-a perfecţionat arta interpretării de-a lungul celor peste 40 de ani de cântat la acest instrument tradiţional, obţinând aplauze şi premii la festivaluri de folclor din ţară şi din străinătate. A cântat la festivalul de pe Muntele Găina, la Ţebea şi la Teatrul Naţional din Bucureşti, precum şi la festivaluri de gen sau spectacole pentru românii din diaspora. În anul 2001, cu sprijinul Uniunii „Munţii Apuseni” a pus bazele grupului de tulnicărese „Apuseni”, în scopul conservării tradiţiei prin atragererea tinerelor talente. La ora actuală tradiţia continuă în familia Mariei Gligor prin nepoatele sale, Marcela Gligor, Geanina şi Crinela Oneţiu. Tulnicele artistelor sunt realizate de către artizanul Aurel Mocan, moţ din localitatea Pătrăhăiţeşti, comuna Arieşeni, judeţul Alba. Mihai Duma este tulnicar moţ din Vidra, judeţul Alba şi prim-solist al celui mai talentat grup de tulnicărese din ţară, grupul „Avram Iancu”, condus de Elena Pogon. O parte din repertoriul celor doi tulnicari, Maria Gligor şi Mihai Duma, a fost salvat recent prin înregistrări audio şi video, spre atragerea generaţiilor mai tinere către vechea tradiţie a Apusenilor, tradiţie ce se cere continuată şi studiată deopotrivă.

Povestea instrumentului l-a sedus şi pe regizorul Marian Crişan care, împreună cu operatorul Vadim Hâncu a transpus-o în „Tulnicul”, singurul scurtmetraj de autor pe această temă, realizat cu scopul de a sprijini şi a promova proiectele culturale din zona Munţilor Apuseni.

Cu toate acestea, tulnicul rămâne un instrument fără o istorie scrisă, bine documentată. În timp ce profesorii şi cercetătorii Universităţii din Edinburgh, Scoţia, pun la punct ultimele detalii ale reconstituirii lituus-ului, un instrument asemănător, ieşit din uz acum 300 de ani, pasionaţii de tulnicul Ţării Moţilor ascultă poveştile bătrânilor artizani şi tulnicari, despre modul cum au deprins meşteşugul de la moşii lor, iar moşii, de la moşii lor.

Istoria tulnicului trebuie scrisă cât încă maeştrii, deţinători ai unor bogate comori de tradiţie şi spiritualitate, specifice Apusenilor, mai sunt printre noi.

romania-redescoperita.ro


 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE


Știri

APRILIE, Prier: Datini, tradiții și obiceiuri românești

Publicat

în

Prier înseamnă timp favorabil, prielnic atât pentru semănatul holdelor dar și pentru turmele de animale. Datini, tradiții și obiceiuri românești, în luna aprilie

Conform tradiției populare românești, luna aprilie se mai numește și „Prier”. Această denumire populară, a lunii aprilie, provine de la verbul “a prii” și înseamnă timp prielnic pentru semănături, ori lucrări în gospodărie .

Când vremea este înșelătoare, cu timp friguros și secetos pentru lucrările de primăvară, aprilie anunță sărăcie și se numește și ”Traistă-n băț”. De fapt, în spiritualitatea populară se și spune că ”Prier priește, dar și jupuiește!”, aluzie la zilele capricioase, cu timp potrivnic lucrărilor de sezon. În această lună se continuă semănatul de primăvară, început în martie. Acum se închid țarinile, ceea ce înseamnă că oile și vitele nu mai au voie să pască libere iar pășunatul devălmaș este întrerupt pentru câteva luni, se formează turmele, se repară gardurile țarinilor, se tund oile înainte de a fi urcate la munte etc. Se mai spune, despre luna aprilie, că este o lună capricioasă în care vremea va fi ori geroasă, ori călduroasă. Totodată, în luna lui aprilie se fac prevestiri ale vremii ce va urma, astfel se nasc o parte din superstițiile acestei luni.

Dacă în luna lui Prier este vreme frumoasă și călduroasă, atunci luna mai va avea vreme rece, cu înghețuri; Dacă la Prier este vreme posomorâtă și rece, atunci luna lui mai va avea vreme frumoasă și călduroasă; Negura de la răsărit, din luna aprilie, e semn bun pentru anul în curs; Dacă în aprilie tună și fulgeră, atunci nu există motive să ne temem de ger; Vremea frumoasă din luna aprilie ne va aduce o vară furtunoasă, etc.

Veseli de 1 aprilie – superstiții de 1 aprilie

Ziua Păcălelilor şi Ziua internațională a păsărilor. Dar pe noi ne interesează primul aspect. De unde vine? Cum se … manifestă? şi ce superstiții avem de 1 Aprilie?
Ziua de 1 Aprilie a fost întotdeauna un prilej de distracție şi cum e sănătos să râzi, ne bucurăm şi noi când avem prilejul. Se pare că originile acestei zile se regăsesc, ca multe alte obiceiuri, în schimbarea calendarului gregorian. Se spune că, odată cu această schimbare, mulți nu s-au putut obişnui cu noile date ale sărbătorilor. Și atunci, în timpul lui Carol al IX-lea, mulți neadaptați sărbătoreau Anul Nou la… 1 Aprilie! Cei ce sărbătoreau astfel erau numiți „nebuni de Aprilie”. Apoi obiceiul s-a perpetuat până-n zilele noastre, pierzându-şi semnificația inițială şi păstrând doar… ”nebunia”. Pentru că e o nebunie veselă şi plăcută! Superstiţia spune că păcăleala de 1 Aprilie trebuie făcută până la ora 12:00, cele după această oră, se zice că aduc ghinion. Tot o superstiţie spune că în ziua de 1 Aprilie nu se fac căsătorii, pentru că: ori acestea nu durează, se destramă, ori soţul va fi „sub papuc”. La noi, se spune că dacă nu păcăleşti pe nimeni de 1 Aprilie, tot anul până la celălalt 1 Aprilie vei fi tu cel păcălit. Tot anul? Nu-i cam mult? Dar dacă aşa zice superstiţia, să ne grăbim să păcălim pe cineva. Pardon: ce vă spunem mai jos nu-i păcăleală.

 Sărbătoarea Floriilor – tradiții și obiceiuri

Intrarea Domnului în Ierusalim sau Floriile este prima sărbătoare cu dată schimbătoare din calendarul anului bisericesc. Totodată, Floriile deschid ciclul sărbătorilor pascale, care se încheie la Înălțarea Domnului.  În ziua de Florii există obiceiul de a merge la Biserică cu ramuri de salcie înmugurite, pentru a fi sfințite de către preot. Conform tradiției creștine, obiceiul ne amintește de intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, înainte de Patimi, când a fost întâmpinat de mulțime cu ramuri de măslin și crenguțe de palmier sau flori. Crenguțele de salcie vor fi împărțite credincioșilor ce au participat la slujba de Florii. Aceștia vor lua crenguțele acasă și le vor pune la geamuri, la uși și la porți pentru a le apăra casele de rele și necazuri. În unele zone ale țării, oamenii de la sate se încing cu ramurile de salcie, peste mijloc, deoarece se spune că acest ritual îi apără de boli și îi face mai robuști. Exista și obiceiul ca părinții sa-și lovească copiii cu nuielușa de salcie, când veneau de la biserică. Credeau că așa vor crește sănătoși și înțelepți. Oamenii le puneau și pe pomii fructiferi, pentru a-i ajuta să rodească. Exista credința că abia acum pomii prind putere să rodească. De aceea, nu se plantau pomi înainte de Florii, de teama ca aceștia să nu rămână fără rod. În ziua de Florii, stupii erau împodobiți cu ramurile de salcie sfințite, ca albinele să se bucure de binecuvântarea divină. În unele sate, mâțișorii erau aruncați în curte când începea să bată grindina. Însă, ramurile de salcie aveau în principal menirea de a-i feri pe oameni de duhurile necurate, sau erau utilizate și în scopuri terapeutice, oamenii înghițeau mâțișori de pe ramura de salcie, pentru a fi feriți de diferite boli. Un alt obicei, întâlnit în ziua de Florii, este acela de a trece pe la mormintele rudelor pentru a le agăța de cruci crenguțele de salcie, astfel aceștia vor ști că Paștele se apropie. Tot în ziua de Florii, șnurul de mărțișor se va agăța într-un copac înmugurit sau înflorit pentru a avea sănătate și belșug în anul ce urmează. Totodată, ziua de Florii este prilej de sărbătoare pentru cei cu nume de flori, deoarece își serbează onomastica.

Obiceiul Lazaritelor

Înainte de a intra în Ierusalim, Hristos l-a înviat pe Lazăr. Învierea lui Lazăr este simbolul învierii viitoare a neamului omenesc. În popor se crede că Lazăr era un fecior tânăr, fratele fetei care s-a căsătorit cu Dragobete, Cap de Primăvară. Potrivit tradiției, într-o sâmbătă Lazăr a plecat cu oile la păscut, lăsând-o pe mama sa să facă plăcinte. Urcând întru-un copac să ia muguri pentru animale, își aduce aminte de plăcinte. Se grăbește să coboare, cade și moare. Potrivit legendei că Lazăr ar fi murit de dorul plăcintelor, exista obiceiul ca în această sâmbătă, femeile de la țară să facă ofranda de pomenire a morților împărțind plăcinte de post. Profesorul Ion Ghinoiu afirma că în ajunul sau sâmbăta Floriilor, se efectua un ceremonial complex, numit Lazarita, care era structurat după modelul colindelor. Ion Ghinoiu afirma că    Lazarita era un ceremonial la care participau numai fetele. „Una din fete, numita Lazarita, se îmbrăca în mireasă și colinda împreună în fața ferestrelor caselor unde au fost primite. Lazarita se plimba cu pași domoli, înainte și înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simpla, drama lui Lazăr sau Lazarica: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da animalelor frunza, moartea neașteptată prin căderea din copac, căutarea și găsirea trupului neînsuflețit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci”.

 Sărbătoarea dinților

Ziua de 11 aprilie este dedicată Sfântului Antipa, despre care oamenii din popor cred că vindecă durerile de dinți și măsele. Sfântul Antipa s-a rugat pentru cei care îi vor face pomenire să fie feriți de patimi și de alte boli, între care și nesuferita durere a dinților.

  Sursa:azm.gov.ro, sursa foto:dragusanul.ro


 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE


Citește mai mult

Știri

Ziua Păcălelilor: Originea acestei zile și cum este sărbătorită în alte țări. Nimeni nu are voie să se supere pe 1 aprilie

Publicat

în

De Ziua Păcălelilor nimeni nu are voie să se supere: Care este originea zilei

În fiecare an, la 1 aprilie, oamenii din lumea întreagă marchează Ziua păcălelilor, cunoscută și ca Ziua păcălitului sau Ziua nebunilor, când fiecare încearcă, cu mai mult sau mai puțin succes, să-i facă o șotie colegului, prietenului, vecinului, unui membru de familie, mai exact, toată lumea păcălește pe toată lumea.

Celebrarea Zilei Pacalelilor isi are originile in Franta, in secolul al XVI-lea, cand a fost adoptat calendarul Gregorian, care a mutat Anul Nou de la 1 aprilie la 1 ianuarie. Vestea noului calendar s-a raspandit incet iar cei care continuau sa sarbatoreasca anul nou de 1 aprilie era considerati ″pacalitii de 1 aprilie″.

In Franta, 1 APRILIE, ZIUA PACALELILOR, este numita Poisson d’Avril, adica „pestele de aprilie”, cu referire la un peste tanar, usor de capturat. Francezii obisnuiesc sa-si pacaleasca prietenii lipind-le pe spate un peste de hartie. In momentul in care cineva descopera farsa, acesta trebuie sa strige „Poisson d’Avril!”.

Timp de 200 de ani, practica farselor de 1 APRILIE, ZIUA PACALELILOR, s-a raspandit in Anglia si in Statele Unite. Toate farsele trebuie sa fie facute pana la ora pranzului. Orice farsa facuta dupa aceasta ora va aduce ghinion farsorului.

ZIUA PACALELILOR, 1 APRILIE – Cei care nu raspund cu zambetul pe buze unei farse facute de vor fi urmariti de ghinion tot anul. Barbatii pacaliti de o femeie frumoasa de Ziua Pacalelilor vor ajunge sa o ia de nevasta, sau, daca barbatul este casatorit, cei doi vor ramane prieteni foarte buni.

Originea acestui obicei nu este cunoscută cu exactitate. Unii consideră că aceasta este legată de schimbarea anotimpului, în timp ce alții cred că provine de la adoptarea noului calendar. Ipoteza acceptată de majoritate, însă, susține că obiceiul păcălelilor de 1 aprilie a apărut în vestul Europei, pe la jumătatea secolului al XVI-lea, conform site-ului www.infoplease.com. În vechiul calendar iulian, Anul Nou se sărbătorea la 1 aprilie, dar în 1582, papa Grigorie al XIII-lea a făcut trecerea de la vechiul calendar iulian la noul calendar, care avea să-i poarte numele — calendarul gregorian, sărbătoarea Anului Nou mutându-se de atunci pe 1 ianuarie. Oamenii au avut probleme în a se obișnui cu noua dată a acestei sărbători și au continuat să-și trimită felicitări și să-și facă urări tot pe 1 aprilie. Cei care continuau să sărbătorească Anul Nou la 1 aprilie au fost numiți „nebuni de aprilie”, de unde și denumirea de Ziua nebunilor (April Fools’ Day) sau Ziua păcălelilor. Cu timpul, felicitările trimise pentru Anul Nou la 1 aprilie au început să fie considerate farse, fiind însoțite adeseori de cadouri hazlii, relatează Agerpres.

Ziua de 1 aprilie este recunoscută ca Zi a păcălelilor în majoritatea țărilor lumii. Marcată mai întâi în Europa, a trecut peste ocean și s-a răspândit apoi în majoritatea țărilor de pe glob. Este totuși sărbătorită cu preponderență în Europa și în America și mai puțin de civilizațiile orientale.

La noi în țară, Ziua păcălelilor se sărbătorește începând cu secolul al XIX-lea. Potrivit site-ului www.istorie-pe-scurt.ro, se obișnuiește ca farsele să fie făcute până la ora prânzului, altfel acestea aduc ghinion păcăliciului. Tradiția spune că dacă o fată frumoasă reușește să te păcălească, trebuie să o iei de nevastă sau măcar să fii prietenul ei. Dar nu este indicat să te căsătorești la 1 aprilie, pentru că bărbatul însurat în această zi va fi toată viața sub papucul nevestei. Copiii născuți la 1 aprilie vor avea succes pe aproape toate planurile, dar ar fi bine să stea departe de jocurile de noroc.

Prin celebrarea acestei sărbători, ziua de 1 aprilie devine un prilej de bucurie și de distracție pentru toți cei care au simțul umorului, sau, așa cum spunea scriitorul Mark Twain, „ziua de 1 aprilie este ziua în care ne amintim ce suntem în celelalte 364 de zile ale anului”.

Alte superstitii de 1 APRILIE – ZIUA PACALELILOR:

=> In regiunea Tirol, din Elvetia, un manunchi de paie este ingropat de 1 APRILIE, pentru ca recolta sa fie bogata in sezonul urmator.

=> Copiii nascuti de  ZIUA PACALELILOR vor fi norocosi in afaceri, dar vor fi urmariti de ghinion la jocurile de noroc.

=> Indragostitii nu ar trebui sa se casatoreasca pe 1 APRILIE, pentru ca mariajul nu va functiona, ori pentru ca femeia va fi “cocosul” in familie.

=> Cel care nu va pune la cale o farsa de ZIUA PACALELILOR va fi pacalit pentru tot restul anului.


 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE


Citește mai mult

Știri

Digitalizare a Serviciului de Ambulanță Județean Alba: Licitație pentru achiziții de peste 2,8 milioane de lei

Publicat

în

Digitalizare a Serviciului de Ambulanță Județean Alba

Serviciul de Ambulanță Județean Alba a lansat în Sistemul Electronic de Achiziții Publice (SEAP) o procedută de achiziție derulată în cadrul unui amplu proiect de digitalizare finanțat prin PNRR.

Achiziția are o valoare totală estimată de peste 2,8 milioane de lei.

Serviciul de Ambulanță Județean Alba a semnat, la sfârșitul lunii septembrie 2024, contractul de finanțare pentru implementarea proiectului ”Digitalizarea Serviciului de Ambulanță Județean Alba”.

Scopul proiectului este implementarea unui sistem informatic integrat printr-un ansamblu arhitectural digital ce îmbină în mod armonios echipamentele hardware și aplicațiile software.

Obiectivele proiectului sunt îmbunătățirea/dezvoltarea rețelelor de comunicații și a infrastructurii IT și hardware la nivelul instituției și implementarea unui software non-clinic integrat și interoperabil.

Achiziția în curs cuprinde echipament si accesorii pentru computer, computere portabile, computer de birou, surse de alimentare electrică continuă, echipament de rețea, pachete software pentru editare de text, servere și servicii de instalare de computere și de echipament de procesare a informațiilor.

Data limită pentru primirea ofertelor este 28 aprilie.


 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE


Citește mai mult

Știri

Politică

Administrație

Știri din Alba

Educație și Cultură

Eveniment

Sănătate

Social Economic

Divertisment

Stiri din alte ziare

  • Alba Iulia
  • Abrud
  • Aiud
  • Blaj
  • Campeni
  • Cugir
  • Sebes
  • Ocna Mures
  • Teius
  • Zlatna

Articole Similare

radiounireafm, radio alba iulia, radio alba