Știri
Țara Moților, inima Apusenilor: Cătune, peșteri, legende, obiceiuri, atrag turiștii aflați în căutare de peisaje de poveste
Țara Moților aflată în centrul Munților Apuseni este o regiune etnogeografică din România. Cunoscută și ca Țara de Piatră este situată în bazinul superior al râului Arieș. Aceasta se întinde tradițional pe Arieş, de la izvoare până în zona comunei Bistra, aflată după Câmpeni
Denumirea de ţară are semnificaţia aici de “ţinut” sau “zonă”, referindu-se în general la o depresiune, bazin hidrografic, mai mult sau mai puțin izolat între munți. O parte din Țara Moților, cea aflată la nord de Valea Arieşului se află în Parcul Natural Apuseni.
Țara Moților se află între culmile Munților Bihor, Muntele Mare şi Metaliferi. Oraşul Câmpeni este considerat capitala moților. In aval pe Arieş, spre Turda, se întinde Țara Mocanilor.
Locuitorii din Țara Moților se numesc moţi. Dar şi numeroşi locuitori din zonele învecinate Țării Moților, din Ţara Zarandului, Ţara Beiuşului sau Ţara Mocanilor se declară tot moţi. Moţii împărtăşesc o istorie comună, ce-i leagă de eroii naţionali Avram Iancu şi Horea, Cloşca şi Crişan. Nu degeaba Ţara Zarandului este numită şi „Țara moţilor crişeni”. Potrivit istoricilor, numele de moţi vine de la „chica antică”, moţul de păr pe care îl purtau dacii, un obicei păstrat de localnici până în secolul XIX. Moţii se mai numesc şi ţopi, un cuvânt derivat de la termenul „zopf”, care însemna tot chică.
Muntele Găina poate fi considerat un adevărat centru spiritual al moţilor. Pe Vârful Găina se întâlnesc hotarele a patru judeţe (Hunedoara, Arad, Alba si Bihor). Aici, în vârful muntelui, la 1486 m, se adunau moţii încă din vechi timpuri, la Târgul de fete de pe Muntele Găina. La început era un loc de târg şi un motiv de întâlnire între tinerii din zonele izolate din Apuseni. Si în prezent târgul se ţine anual, fiind o sărbătoare folclorică binecunoscută în Munţii Apuseni. Târgul se desfășoară atât pe munte (duminica) cât şi la baza lui, în Avram Iancu (sâmbăta). Târgul de fete de pe Muntele Găina se desfăşoară în cel mai apropiat sfârşit de săptămână de sărbătoarea Sfantului Ilie (20 iulie). Tulnicăresele din Avram Iancu deschid spectacolul folcloric la crucea şi bustul lui Avram Iancu de pe vârf.
Un târg meşteşugăresc mai recent (prima ediţie a fost în 1995) – Târgul Lemnarilor – are loc în a doua parte a lunii august, în zona Vârfului Petreasa, din comuna Horea. In comunele mai mari se ţine într-una din zilele săptămânii, cel mai frecvent sâmbătă sau duminică, târgul săptămânal. La târg moţii se aprovizionează cu cele trebuincioase, vând sau cumpără animale, dar și socializează, află „ce mai e nou prin târg”. Ziua de târg începe în zori pentru cei aflaţi la depărtare de centrul comunei.
Tradiţional, moţi sunt consideraţi locuitorii comunelor Arieşeni, Gârda de Sus, Scărişoara, Albac, Horea, Vadu Moţilor, Poiana Vadului, Vidra, Avram Iancu, Sohodol, Roşia Montană, Bucium, Ciuruleasa, oraşul Câmpeni şi oraşul Abrud. Moții trăiesc în sate rasfirate pe culmile şi versanţii ce urcă până la altitudini de 1.400 m.
Astfel că în Țara Moților se află așezările permanente la cele mai mari altitudini din România (zona Vârfului Petreasa, comuna Horea). Un grup de câteva gospodării formează în Țara Moților, cătune (crânguri). Studiind o hartă a zonei veţi observa că Țara Moților este împânzită de cătune, numărul acestora depăşind 280. Comuna Vidra, de exemplu, are cel mai mare număr de cătune, 39 la număr, cuprinse între altitudinea de 600 şi 1300 metri. Cele mai depărtate cătune aflându-se şi la 10 km de centrul comunei. Cele 13 comune din Țara Moților au însă un număr redus de locuitori, cuprins între 1000-2000 locuitori, răsfiraţi pe suprafeţe întinse.
Câmpeniul şi Abrudul au un număr mai mare de locuitori, de circa 7000 respectiv 5000 locuitori. Pe lângă cătune sunt şi grupurile de gospodării sezoniere, folosite doar în perioada de vară, denumite mutături sau nămaşe (cum sunt cele din Poiana Călineasa). Ca o curiozitate, numeroase nume de cătune se trag de la numele de familie sau poreclele celor care s-au aşezat în respectivele locuri, la care s-a adăugat, la cele mai multe, sufixul “eşti”. Exemple sunt: Bârlea – Bârleşti, Bila – Bilăneşti, Bora – Boreşti, Cociş – Coceşti, Cocoş – Cocoşeşti, Lupău – Lupăieşti, Nelega – Nelegeşti, Roşu – Roşeşti, Sicoe – Sicoieşti, Trifa – Trifeşti etc. Alte localităţi au împrumutat numele de la forma de relief sau aspectul specific zonei: Tarniţa, Ponor, Sohodol, Hoancă, Bulzu, Bulzeşti, Măguri, Casa de Piatră, Frântura, Cheia, Grohot, Lunca, Munună, Peştera, Gheţari, Valea Verde, Poieni, Pietroasa, După Piatră, Fericet. Cel din urmă vine de la Ferecet – câmpuri de ferigi, ce din păcate invadează fânaţele. Alte denumiri fac referire la modul de folosinţă a terenului – Fânaţe, Livada, Țarina (înseamnă câmp cultivat), Izlaz, Prelucă, (ambele înseamnă păşune). Altele indică zone despădurite – Runc, Târsa, Curături, Curăţele sau metoda prin care au fost obţinute – ardere – Arsuri, Arsurile, Arsurii, – lăzuire (tăiere rasă) – Lazuri, Lazea, Faţa Lăzeşti. Viaţa aspră din munţi a dus la depopularea treptată a Țării Moților, la mutarea moţilor mai aproape de drumul asfaltat de pe firul Arieşului. O depopulare vizibilă este pe Platoul carstic Poieni, situat în versantul drept al Arieşului Mic. Datorită infrastructurii slabe, a lipsei apei, din 5 cătune au mai rămas câteva familii. Biserica de piatră din satul părăsit Poieni a fost ridicată între anii 1612-1615, fiind una din cele mai vechi biserici românești din Munții Apuseni. In ultimii ani, asfaltarea unor drumuri spre cătune mai îndepărtate, a dus la apariţia de noi construcţii, in special pensiuni, cum e pe platoul carstic al cătunului Gheţar.
Valea Arieşului a devenit o destinaţie turistică din ce în ce mai vizitată. Acest fapt ce a determinat apariţia a numeroase pensiuni, situate majoritatea pe firul văii Arieşului. Multe dintre acestea nu respectă însă din păcate, specificul arhitectural zonal. Moţii se ocupă în prezent cu prelucrarea lemnului, agroturismul şi practică o agricultură de subzistenţă (cresc animale, culeg fructe şi ciuperci de pădure, cultivă mici porţiuni de teren).
Moţii sunt renumiţi pentru priceperea lor în lucrul cu lemnul (în special în fabricarea de ciubere şi doniţe). In trecut moţii coborau cu produse obţinute din lemn la târgurile de la câmpie.
Astfel de obiecte de lemn, mai sunt confecţionate în special în cătunul Pătrăhăiţeşti. Cătunul Pătrăhăiţeşti situat la o altitudine cuprinsă între 1100- 1200 m, este unul din cele mai izolate cătune din Apuseni. Accesul se face pe un drum forestier de 5 km, drum ce iarna poate fi impracticabil pentru maşini. Aici se află două muzee private, unde sunt expuse şi se pot cumpăra diverse obiecte din lemn. Cel mai râvnit obiect de lemn este tulnicul.
Tulnicul este un instrument de cântat din lemn, conic, cu o lungime ce variază, ajungând până la 3 m. Pe vremuri exista câte un tulnic în fiecare casă de moţ. Acesta era folosit în special pentru a a avertiza anumite pericole sau pentru chemarea la diversele activităţi ale moţilor (la făcutul clăilor, pentru chemarea la şezătoare etc.). Meştesugul producerii de tulnice este susţinut în prezent doar de turiştii dornici de o amintire din Țara Moților. Din Pătrăhăiţeşti puteţi ajunge per pedes la Cascada Buciniş din apropiere sau pe Vârful Cucurbăta.
Țara Moților este un amestec de civilizaţie montană şi sălbăticie. Peisajul Țării Moților este încă dominat de căpiţele de fân şi gardurile din lemn ce despart fânaţele. Biodiversitatea acestor fânaţe încântă ochiul călătorului în timpul verii. In Țara Moților sunt 32 de arii protejate, cele mai multe peşteri. Țara Moților e cunoscută pentru relieful carstic, ce ascunde în subteran un număr impresionant de peşteri. Printre acestea se află cele mai frumoase peşteri din ţară (Peștera Piatra Altarului, Pojarul Poliţei, Avenul din Sesuri etc).
Vizitatorii Țării Moților au posibilitatea să admire cel mai mare gheţar subteran din ţară, Gheţarul Scărişoara – monument al naturii. Gheţarul Scărişoara cu impresionanta sa intrare, o prăpastie circulară, de circa 60 m diametru se află în cătunul Ghețari, la altitudinea de 1165m. Accesul se face din Gârda de Sus (nu din satul Scărişoara) pe drumurile asfaltate ce însoţesc Valea Gârda Seacă sau Valea Ordâncuşii. Pe drumul betonat ce parcurge Cheile Ordâncuşii se află o altă peşteră amenajată: Peştera Poarta lui Ionele. Peştera nu prezintă formaţiuni dar are un portal impresionant, de 15m înăltime.
Dar cea mai largă intrare de peşteră din România se află pe Valea Gârdişoara. Intrarea Peșterii Coiba Mare – are o deschidere de 54 X 45 m. Peștera poate fi vizitată doar cu costum de neopren, cavitatea adăpostind un râu subteran, lacuri și cascade. Accesul la peşteră se face urmând drumul de pe Valea Gârda Seacă, drum ce pleacă din Gârda de Sus. Drumul este asfaltat până unde coteşte spre Ghețar (3km), în continuare, pe următorii 10 km este neasfaltat.
Peştera se află în apropierea unui alt cătun izolat din Țara Moților, cătunul Casa de Piatră. Numele de Casa de Piatră se trage de la stâncile ce înconjoară cătunul. Cătunul Casa de Piatră se află la o altitudine de 1000-1100m. In cătun mai locuiesc circa 12 familii, o parte ocupându-se cu agroturismul.
O altă peşteră vizitată în zonă este Gheţarul de la Vârtop. Peştera fiind închisă, accesul se face cu ghid (pe care îl găsiţi la Pensiunea Casa de Piatră), contra cost. Peştera nu este electrificată. Vă recomandăm să vă aduceţi lanterne/frontale cu voi, căci peştera este deosebită, plină de formaţiuni speologice. Din Casa de Piatră se urcă circa 30-45 minute pe o potecuţă prin pădure, până la galeria de acces a peşterii. Aici, în Sala Gheţarului (lată de circa 70m) se formează iarna ţurţuri enormi, stalactite și stalagmite de gheață şi chiar coloane de gheaţă. In această peşteră s-au descoperit 3 urme de picior de om preistoric, una din acestea aflându-se la Institutul de Speologie „Emil Racoviţă” Cluj-Napoca. Peştera Gheţarul de Vârtop are o lungime de 300 m şi prezintă numeroase formaţiuni speologice.
De aici se poate continua pe trasee marcate spre binecunoscutul Platou carstic Padiş sau spre Poiana Călineasa. Tot pe Valea Gârda Seacă, la circa 2 km în aval de Casa de Piatră se află Izbucul Tăuz. Un indicator aflat la drum vă îndrumă spre izbuc, pe potecuţa marcată cu punct albastru. Izbucul se află într-un loc plin de farmec, ascuns la baza unui perete stâncos, în pădure, la circa 30 minute de drumul ce însoţeşte Valea Gârda Seacă. Aici ies la suprafaţă, formând un lac, apele ce se pierd în Peșterile Coiba Mică și Coiba Mare. Tăuzul este în prezent cel mai adânc sifon explorat din România (-87 m).
La izvoarele Arieşului, în amonte de Arieşeni, se află Domeniul schiabil de la Vârtop alcătuit din trei pârtii.
Pe Valea Arieşului Mic câteva obiective turistice atrag vizitatorii: Monument de arhitectură populară, Casa memorială „Avram Iancu” se află în satul Inceşti din comuna Avram Iancu. Este o o casă tipic moțească, cu acoperişul țuguiat construită în jurul anului 1800. Casa a fost lăsată de Avram Iancu, prin testament, în 1850, “în folosul națiunii române”. Dealul cu melci este o rezervaţie paleontologică situată în satul Nemeşi, comuna Vidra. 35 de specii de moluşte sunt încrustate în conglomeratul aflat în imediata apropiere a DJ Mihoieşti – Avram Iancu. Cascada Pişoaia, rezervaţie peisagistică se află tot în satul Nemeşi. Cascada de circa 18 m înălţime, vizibilă din drumul auto, se revarsă peste un prag de travertin. Pe teritoriul comunei Bucium, se află un important punct de atracţie turistică din Țara Moților, Rezervația geologică „Detunata Goală” (1158 m înălţime). Peretele de 65 metri, format din coloane patrulatere de bazalt, impresionează încă de la distanţă. Trasee marcate din Bucium sau Roşia Montană conduc până la Detunată. La circa 2 km de „Detunata Goală” (24 ha) se află şi Rezervația naturală „Detunata Flocoasă” (5 ha). Aceasta își datorează numele pădurii de molid care o acoperă. Roşia Montană este una din cele mai vechi localități miniere din Europa. Numele vine de la culoarea roșiatică a râului bogat în minerale, în special fier care străbate localitatea. Multe din descoperirile arheologice din această zonă pot fi văzute în Muzeul Mineritului din Roșia Montană.
Principala cale de acces este drumul naţional 75 Lunca – Turda (160km), care străbate Țara Moților de la vest la est, pe firul Arieşului. La acest drum ajung încă 2 drumuri asfaltate, unul în Câmpeni şi altul în Albac. La Câmpeni ajunge drumul asfaltat DN 74A Abrud – Câmpeni, Abrud fiind legat atât de Brad cât şi de Alba Iulia. In Albac ajunge drumul DN1 R – sau ”Transursoaia” – Huedin – Beliş – Horea – Albac (80 km). Acesta traversează Pasul Ursoaia (1324 m).
Sursa:travelguideromania.com
Știri
De aici provine numele lunii în care te-ai născut: Care este povestea din spatele numelor lor
Te-ai gândit vreodată de unde provin denumirile fiecărei luni din an? Calendarele noastre din prezent existau în urmă cu peste 2.000 de ani, chiar în perioada Imperiului Roman
După prăbuşirea Imperiului Roman, calendarul a fost în continuare utilizat pe fostele sale teritorii în perioada de început a Evului Mediu.
De-a lungul timpului, unele detalii s-au schimbat, iar varianta modernă a calendarului a rămas doar ca o versiune mai simplă a celui utilizat de romanii ce au influenţat modul în care vorbim despre date şi timp, potrivit Vintage News. Iată cum şi-au obţinut lunile anului denumirile:
Ianuarie: Ianuarie, prima lună a calendarului imperial roman, este denumită după zeul Ianus. Această divinitate romană importantă era considerată ca fiind zeul începutului şi era de obicei reprezentat cu două feţe, una care privea înapoi şi una ce privea înainte. Ianus mai era considerat şi zeul uşilor, porţilor şi tranziţiei, acesta reprezentând tranziţia din anul anterior către cel nou. Prima zi a lunii ianuarie reprezenta începutul Anului Nou, când sărbătoarea lui Ianus era marcată prin dăruirea alimentelor dulci, precum curmale, miere şi smochine. Torturile erau arse pe altar ca oferandă pentru zeu.
Februarie: Denumirea lunii februarie provine de la Februa, o sărbătoare a purificării despre care se credea că alungă spirirtele malefice din Roma. Pe data de 15 a acestei luni aveau loc o serie de ritualuri în întregul oraş, multe dintre ele implicau sacrificii şi parade ritualice. Sărbătoarea mai este cunoscută şi cu denumirea de Lupercalia, iar autorul roman Plutarch scria că mulţi bărbaţi tineri alergau, goi, prin oraş în această zi. Ritualul avea ca scop alungarea spiritelor rele şi chiar ajutarea femeilor să rămână însărcinate sau chiar să nască.
Martie: Luna Martie poartă denumirea lui Marte, zeul roman al războiului. Această lună marca începutul perioadei în care armatele romane începeau să se pregătească pentru următorul anotimp şi pentru campaniile militare viitoare. Iniţial, luna martie reprezenta începutul calendarului roman, ce în acea perioadă avea doar zece luni. Pentru prevenirea confuziei dintre date au mai fost adăugate alte două luni (ianuarie şi februarie). Calendarul iulian (produs de reforma lui Iulius Caesar în secolul I î.Hr.) este versiunea romană a calendarului de la care provine varianta modernă de datare.
Aprilie: Aprilie provine de la denumire lunii romane Aprilis, utilizată ca nume pentru a patra lună din calendarul roman. Privind originea denumirii acestei luni există mai multe teorii. Una dintre cele mai populare sugerează că Aprilis este asociată latinescului aperire, ce însemnă „să deschizi”. Alte teorii sugerează că aprilie provine de la Afrodita, zeiţa dragostei şi frumuseţii din mitologia greacă. Echivalentul Afroditei din Imperiul Roman era Venus, zeiţă sărbătorită în aprilie.
Mai: Mai, luna în care încep să se coacă fructele şi legumele, poartă denumirea zeiţei din Grecia antică a pământului, Maia. Aceasta era considerată devinitatea culturilor şi abundenţei. Poetul roman Ovidiu oferă, însă, o altă ipoteză privind originile numelui. El scria că numele latinesc al lunii mai provine de la maiores, ce înseamnă „cei mari”, fiind în contrast cu numele lui iunie ce ar provini de la iuniores sau „tinerii”.
Iunie: Luna iunie este asociată uneia dintre cele mai importante divinităţi din Panteonul din Roma. Iuno era soţia lui Jupiter, sărbătorită în luna ce îi poartă numele. Iuno (sau Iunona) era zeiţa căsătoriei, iar în cultura romană sfârşitul lui iunie era o perioadă nefavorabilă pentru nunţi. Căsătoriile realizate înainte de 15 iunie erau considerate un semn rău şi erau, de obicei, evitate.
Iulie: Iulie este prima lună din calendarul roman denumită după o persoană istorică, Iulius Caesar, dictatorul Romei şi cuceritorul Galiei. Reformele sale au influenţat calendarul roman, în cele din urmă una dintre luni fiind denumită în onoarea sa. Iulie era denumit iniţial Quintilis, ce se traduce ca „a cincea” lună din calendarul roman. După asasinarea lui Caesar din 44 î.Hr. a fost redenumită în onoarea sa, aceasta fiind şi luna în care s-a născut.
August: Succesorul lui Iulius Caesar, Octavian, nu îşi permitea să fie mai prejos decât tatăl său adoptiv, aşadar deţine şi el o lună a calendarului ce îi poartă numele. Octavian a ajuns primul împărat al Romei, moment în care şi-a schimbat şi numele în Augustus ce semnifică „venerabil”. Aşadar, luna august este denumită după numele marelui lider al imperiului. Deşi mulţi alţi lideri romani au încercat să aibă luni ale calendarului ce le poartă numele, în afară de Caesar şi Augustus, nu a mai reuşit niciunul.
Septembrie-Decembrie: Celelalte luni rămase din calendarul roman au o etimologie mai puţin interesantă. Acestea au fost denumite numeric, conform sistemului de datare original ce conţinea zece luni. Septembrie provine de la septem, adică şapte, octombrie de la octo, ce înseamnă opt, noiembrie de la novem, ce se traduce nouă, şi decembrie provine de la decem, adică zece.
sursa: descopera.ro, incredibilia.ro
Știri
Cetatea Trascăului din comuna Rimetea, Alba, loc încărcat de istorie și de legende: Povestea maiestuoaselor fortificații
Cetatea Trascăului este situata in imediata apropierea a satului Colțești din comuna Rimetea, judetul Alba. Cetatea a fost construita in 1296 de catre subvoievodul Thoroczkay avand ca scop apararea si refugiul din calea hoardelor tatare
Cetatea a fost plasată într-un loc cât mai inaccesibil cu putință. Și nu întâmplător! În amintirile locuitorilor erau încă vii ororile săvârșite de către tătari, în urma invaziei de la 1241.
Fortificatia dateaza de la sfarsitul secolului XIII, fiind ridicata de subvoievodul Thoroczkay pe o stanca inalta. Scopul cetatii era de a apara si de a conferi refugiu in cazul atacurilor. Pe turnul sau nordic, inalt de peste 20 de metrii inca exista inscriptia care atribuie construirea cetatii familiei Thoroczkay.Mai tarziu in anul 1470 cetatea este confiscata de Matei Corvin si data în grija voievodului Transilvaniei insa dupa 40 de ani, in 1510 revine familiei Thoroczkay. In 1514 este devastata de taranii lui Gheoghe Doja iar lovitura de gratie este data de trupele imperiale austriece conduse de generalul Tiege care la 1713 distrug buna parte din cetate. Acest gest vine datorita opozitiei nobililor Thoroczkay anexarii Transilvaniei de catre Imperiul Habsburgic.
Deși cetatea a fost ridicată prin eforturile financiare ale familei nobiliare de Trascău (Thorotzkay), pe la 1470 fortificațiile au fost preluate de către monarhul Matia Corvin și dăruite voievodului aflat la conducerea Transilvaniei, la acel moment. Peste patru decenii, cetatea s-a întors în patrimoniul familiei nobiliare de Trascău, însă doar după câțiva ani a trecut prin distrugeri însemnate, ca urmare a asediului la care a fost supusă de către mulțimile de țărani, în urma răscoalei lui Gheorghe Doja. Deoarece familia nobiliară proprietară s-a împotrivit acțiunilor Habsburgilor de preluare, în stăpânire, a Ardealului, cetatea a fost supusă unui puternic asediu. Acest lucru s-a petrecut în vremea revoltei Curuților, la început de secol XVIII. Armata care a distrus, cu tunurile, o parte dintre vechile ziduri ale cetății era condusă de către un anume Tiege, general austriac.
Interesant este că fortificațiile cetății Trascăului nu sunt singurele de acest fel, din zonă. La câțiva kilometri mai departe, pe un deal (Râmeți), a mai existat o cetate de același fel, menită, de asemenea, să ofere ocrotire locuitorilor, contra populațiilor migratoare. În localitățile din vecinătate, circulă legenda că sistemul de fortificații de pe dealul Râmeți și cetatea Trascău au fost unite, cu secole în urmă, de către o cale tainică, subpământeană. Acel tunel mai avea o intrare, după cum spun poveștile din bătrâni, și în incinta catedralei din Rimetea. Se spune că unii săteni, mai cutezători, ar fi identificat una dintre intrările în enigmaticul tunel, sperând să găsească tezaurele ascunse, acolo, în Evul mediu, de către nobilii Thorotzkay, dar că imprudenții care s-ar fi avântat în hrubele întunecoase nu s-ar mai fi înapoiat niciodată.
In prezent din cetate se mai pastreaza doua turnuri si o parte insemnata a zidurilor laterale.
Sursa.locuridinromania.ro si cunoastelumea.ro
Știri
Mănăstirea Afteia, o mândrie a ortodoxiei transilvănene, locul care a renăscut de mai multe ori
Mănăstirea Afteia este situată la 25 km si 600 de metri altitudine, in oraşul Sebeş, în comuna Săliştea, judeţul Alba. Este o manastire ortodoxa din localitatea Margineni-Strungari, comuna Salistea, judetul Alba
Începuturile acestei vechi aşezări monahale pot fi stabilite în a doua jumătate a secolului al XV-lea.
La început, aşezarea monahală cu hramul „Naşterea Maicii Domnului“ s-a numit „Sihăstria din Plăişor“. Mai târziu, documentele consemnează numele de „Mănăstirea de la Cioara“ sau „Afteia“, metoc al Mănăstirii Cozia.
După dărâmarea schitului, vatra mănăstirească de la Plăişor şi terenul ei au ajuns în posesia unor locuitori din zonă. Cu materialul recuperat de la schit, s-a construit, în cimitirul vechi, biserica satului.
Manastirea Afteia este o straveche vatra monahala, ale carei inceputuri pot fi stabilite in cea de-a doua jumatate a secolului al XV-lea. Potrivit traditiei locului, prima bisericuta s-a ridicat aici dupa lupta de pe Campul Painii, din anul 1479, cand cotropitorii turci au fost biruiti de ostile crestine. In timpul luptei, multi localnici (batrani, femei si copii) s-au refugiat la Plaisor. Dupa castigarea luptei, drept multumire adusa lui Dumnezeu, satele invecinate au ridicat in acel loc un Altar.
Cel mai vechi document care mentioneaza Manastirea Afteia este acela care atesta incercarea nereusita a unui dregator din Vintu de a-l prinde pe un calugar „neunit” din hotarul Cioara, eveniment petrecut in Duminica Floriilor, in anul 1757, cand au fost daramate biserica si chiliile. Mai multe insemnari ale unor slujitori ai schitului, notate pe carti de slujba, pe icoane si pe clopote (1756-1771), dovedesc faptul ca asezamantul monahal de la Plaisor a fost ulterior refacut.
Insemnarea preotului Nicolae Benta, din Cioara, facuta candva intre anii 1840-1851, pe cartea „Indreptarea legii” (Targoviste, 1652), marturiseste urmatoarele: „Aceasta sfanta si dumnezeiasca Pravila este a sfintei biserici greco-orientale din Cioara, ramasa de la manastirea din Plaiul Cioarei, care s-a stricat de la 1786, prin zavistia unitilor de pe acel timp. Aceasta manastire, de cand s-a sfintit nu avem documente, fara cei batrani spun ca mosii si stramosii lor le-au povestit ca au pomenit-o si ca a fost bogata si a fost inchinata la manastirea din Tara Romaneasca, de la Cozia.”
Un document pastrat in arhivele din Viena afirma ca Schitul din Cioara a fost daramat in data de 23 iunie 1786. Dupa aceasta a doua daramare a schitului, terenul vetrei manastiresti de la Plaisor a ajuns in posesia unor locuitori. La sfarsitul secolului al XVIII-lea, fiind necesar sa se inlocuiasca biserica din satul Cioara, cu materialul recuperat de la locasul distrus in anul 1786, se construieste in cimitirul vechi, un nou locas de rugaciune.
In anul 1904, plin de ravna si dragoste de cele sfinte, preotul Constantin Oancea a ridicat un paraclis de zid, pe locul fostului asezamant monahal. In anul urmator, acelasi parinte a inaltat si o cruce de lemn, pe care a facut insemnarea ca „s-a ridicat de romanii din Cioara, in locul fostei Manastiri Afteia (Plaisorul Cioarei), desfiintata in anul 1788”.
In anul 1924, preotul Constantin Oancea solicita Arhiepiscopiei reinfiintarea schitului, pentru care propune, ca vietuitor monah, pe George Manaila, din satul Cioara. Primind binecuvantarea episcopala, parintele deschide locasul monahal, asezat sub ocrotirea Sfintilor Imparati Constantin si Elena. In data de 5 februarie 1927, localnica Salomia Pop (Prodan) doneaza terenul vetrei manastiresti din Plaisor.
In data de 6 iunie 1930, pe culmea dealului existau deja un paraclis de zid si cateva chilii. Biserica ce se dorea a fi zidita urma sa aibe zece metri lungime, sase metri latime si o turla mare centrala. In anul 1933, arhitectul Octavian Mihaltan, din Alba Iulia, intocmeste planul bisericii, in stil bizantin, tinand seama de dimensiunile stabilite in ziua de 6 iunie 1930.
In data de 15 iulie 1934, parohia Cioara incheie un contract pentru construirea bisericii, iar in data de 22 iulie 1934 are loc sfintirea pietrei de temelie. In data de 12 august 1935 au fost asezate, pe biserica, Sfintele Cruci, cea de pe turla fiind daruita de preotul Constantin Oancea si de sotia lui, Valeria.
Sfintirea bisericii Schitului Afteia a fost savarsita in data de 21 mai 1952, de catre episcopul Veniamin Nistor, staretul Catedralei din Alba Iulia, ca delegat al episcopului Ardealului si Hunedoarei. In anul 1965, acoperisul de lemn al bisericii a fost inlocuit cu unul de tabla zincata. In anul 1978, intregul corp al bisericii a fost placat cu sita de brad. In anul 1979, interiorul bisericii a fost zugravit in fresca, de catre Nicolae Gavrileanu, din Suceava, si echipa sa. Catapeteasma a fost si ea inlocuita, una din stejar luandu-i locul.
In anul 1988 s-a inceput constructia paraclisului de vara. Langa acest paraclis au fost asezate osemintele ctitorilor, preotul Constantin Oancea si monahul Ghenadie Manaila. Intre anii 1947-1951 s-a ridicat o casa din lemn de brad, pe fundatie de piatra, compusa din trei camere si o bucatarie cu pivnita. Intre anii 1986-1988, aceasta cladire a fost renovata si marita.
In anul 1952, vreme de patru luni (mai-august), prin detasare de la Manastirea Prislop, in paraclisul de la Manastirea Afteia a slujit ieromonahul Dometie Manolache. In anul 1986, preotul Iosif Paven a fost asezat paroh al satului Margineni si slujitor la altarul Schitului Afteia. Acesta a implinit cu aleasa daruire slujirea la schit. Dupa randuirea preotului Simion Boboia, calugarit Sofronie, la Schitul Tet (judetul Alba), a fost calugarit si preotul Iosif Paven (Ioan), incredintandu-i-se functia de staret. Intre anii 2000-2002, in afara incintei schitului s-a ridicat o cladire cu doua etaje, pentru gazduirea pelerinilor. Biserica de lemn a manastirii a fost demolata. Pe locul ei s-a construit o noua biserica de zid.
Sursa: crestinortodox.ro
-
Știriacum o săptămână
Ăștia sunt ardelenii: Care sunt expresiile folosite în Ardeal
-
Știriacum 6 ore
Cetatea Trascăului din comuna Rimetea, Alba, loc încărcat de istorie și de legende: Povestea maiestuoaselor fortificații
-
Știriacum o săptămână
Nume românești despre care nu știai că simbolizează flori
-
Politicăacum 2 săptămâni
Conspirația din spatele abdicării lui Alexandru Ioan Cuza: 20 martie 2025 – 205 ani de la nașterea sa
-
Știriacum o zi
Cugireana, trenul care a făcut naveta 100 de ani între Teiuș și Cugir: Cândva, cel mai lung tren de călători din Europa, ducea zilnic până la 10.000 de navetişti
-
Știriacum 10 ore
Povestea lui Mihăilă Gritta, legenda din Apuseni: Minerul din Roșia Montană a extras din baia ”Despicata” tone de aur, ridicând biserici și școli pentru românii din partea locului
-
Știriacum o săptămână
23 martie, Ziua Mondială a Meteorologiei: La Alba Iulia a funcționat cea mai veche stație meteo din România, mai bine de 100 de ani
-
Știriacum 12 ore
Podul de fier de la Ocna Mureș, pentru aproape 100 de ani, singurul din Europa cu trafic rutier, feroviar şi pietonal