La 27 octombrie, în 1687, era semnat Tratatul de la Blaj, prin care Imperiul Habsburgic obliga 12 orașe transilvane să primească la iernat trupele imperiale

În Transilvania, după domniile autoritare ale principilor Gabriel Bethlen și a celor doi Gheorghe Râkoczi, otomanii și-au impus fidelii începând cu Acațiu Barcsai, continuând cu Mihail Apafi (1661-1690). Acesta, preocupat de bunăstarea sa, lasă conducerea principatului în mâinile soției sale. Ana Bornemisza, femeie energică, și ale marii nobilimi.

Poarta otomană, impulsionată de ambițioșii viziri din familia Koprulu, intenționează să dea ovăz calului în pristolul de la Roma. în vara anului 1683, marele vizir «ara Mustafa începe marea campanie de cucerire a Vienei, după care ar fi urmat și atacul asupra Romei, centrul cvilizației apusene. în fața pericolului comun, alianța dintre Imperiul Habsburgic, Sfântul Scaun, Veneția și Polonia încearcă să stăvilească puhoiul otoman. Domnii români Șerban Cantacuzino, Gheorghe Duca și Mihail Apafi sunt obligați să participe la război în tabăra asediatoare. însă talentul și vitejia ducelui Carol de Lotharingia (Lorena) și ajutorul dat de regele Poloniei Ioan Sobieski înclină cumpăna victoriei în favoarea imperialilor și la 12 septembrie 1683 trufașa ordie otomană este înfrântă.

Victoria armatelor „Ligii Sfinte” a determinat partida germanofilă din Transilvania condusă de Mihail Teleki să înceapă tratativele cu împăratul Leopold I (1658-1705) încă din 1685. Diplomatul trimis de Curtea imperială din Viena, iezuitul Antide Dunod, a avut ca obiect participarea Principatului la coaliția antiotomană, respectând autonomia Transilvaniei, libertatea celor patru religii, evitarea amestecului în treburile Interne și revenirea la vechile granițe. Dunod avea sarcina de a încheia alianța între Transilvania și Țara Românească sub protecția împăratului și aderarea celor două țări la Liga Sfântă.

Stările transilvane (dieta) nu au fost de acord cu prevederile tratativelor, nici când Dunod a afirmat răspicat „Vreți, nu vreți, Majestatea sa tot vă va ocroti (Nolens volens proteget vos Sua Majestas)”, iar imperialii au recurs la presiuni militare.

Stările transilvane, prin acordul de la Dumbrăveni (noiembrie 1685), s-au oferit să plătească 100.000 taleri și să furnizeze mari cantități de alimente. Imperialii l-au trimis pe generalul Scheffenberg, care a zdrobit la Sibiu trupele transilvane ce apărau teritoriul.

În urma presiunilor militare imperiale a fost semnat la 28 iunie 1686, la Viena, numitul acord „hallerian” (după numele diplomatului austriac care a impus termenii tratativelor). Tratatul cuprindea 21 de prevederi. Primul punct preciza că împăratul ia Transilvania sub protecția sa, locuitorii obligându-se să lupte cu imperialii contra otomanilor. Al doilea punct prevedea că teritoriile luate de la otomani urmau să revină celor care le ocupau. Prin punctul 19 se impuneau garnizoane imperiale la Deva și Cluj, drept garanție pentru respectarea tratatului prin care vechile legături cu Poarta erau înlocuite cu suzeranitatea împăratului de la Viena. Așadar, pe lângă faptul că țara avea agentul său stabil la otomani, a fost trimis la Viena un consilier ca să anuleze prevederea ocupării Clujului și Devei. Dieta din Alba Iulia, în octombrie 1686, a votat pentru oștire bani și mari cantități de alimente. în februarie 1687, altă dietă, la Făgăraș, a votat și tributul de 70.000 taleri pe an pentru sultan, și așa țara a devenit tributară la două imperii. Otomanii sunt perseverenți în proiectele lor de cucerire, însă insuficienta pregătire nu le oferă șanse de izbândă.

În 1685 sunt înfrânți la Ersekujvâr, permițând imperialilor cucerirea unui vast teritoriu în Ungaria Superioară. în 1686 Buda este ocupată de habsburgi.
După marea bătălie de la Mohacs din 12 august 1687, unde marele vizir Suleiman fusese înfrânt categoric de ducele Carol și lăsase pe câmp opt mii de morți, două mii de prizonieri și alte două mii înecați în mlaștină, au fost ocupate relativ ușor mai multe cetăți și fortărețe (cu 161 de ani în urmă, un alt Suleiman, sultanul otoman supranumit Kanunî – Legiuitorul, tot într-o zi de august în 29, obținuse o mare victorie, iar în acele bălți se înecase independența Ungariei și își pierduse viața regele ungar).

Ducele Carol intenționează să ocupe Transilvania. După victoria de la Mohacs, ajunge în septembrie la Seghedin, unde lasă pedestrimea, și cu cavaleria trece Tisa, intrând în Transilvania. Apafi, pentru a cruța țara de ocupație, trimite deputați la Viena care se întorc cu răspunsul că dacă se va împotrivi, va fi vărsare de sânge. Atunci, principele trimite soli ducelui Carol, oferindu-i 100.000 taleri să nu intre cu armata în țară. Ofertele sunt respinse, armata germană înaintează. La 16 octombrie ajunge la Cluj.

Clujenii încearcă apărarea și închid porțile. în urma bombardamentului de artilerie, orășenii permit Intrarea lui Carol și a statului major. Oastea germană este repartizată prin țară, în cetăți și orașe. Delagații lui Apafi încearcă fără succes să inițieze tratative cu arhiducele Carol de Lorena. Apafi fuge de la reședința sa de la Ernot (Radnot, Iernut) la Sibiu. Carol înaintează cu trupele până la Blaj, iar el se oprește în castelul Cetatea de Baltă, la trei ore distanță.

Carol era iritat de aristocrația transilvană. însă fiind un om superior și-a înfrânt mânia. La 27 octombrie 1687, a fost încheiat Tratatul de la Blaj, numit și Tratatul ducelui Carol. Acesta consfințea, din ziua de 27 octombrie 1687, trecerea Transilvaniei în posesia Casei de Habsburg. Tratatul era redactat în limba latină și cuprindea două capitole (părți) și 34 de articole (puncte). Primele șase se refereau la țară și obligațiile către armata imperială, celelalte 28 la locuitori (principe, familia sa, dregători, nobili, populație).

În prolog se mulțumește lui Dumnezeu că ajutase armatele creștine confederate să obțină victorii strălucite asupra turcilor și locuitorii au scăpat din jugul otoman. Tratatul se încheie cu scopul salutar de a elibera populațiile creștine, între ducele Carol în numele Majestății Sale pe de o parte, cu principele Mihail Apafi și sfaturile țării pe de altă parte și prevede prin convenție condițiuni din care amintesc câteva.

Cap. 1. Punct 1 – Principele ține înăuntrul țării la iernat o parte din armata imperială care se va încartirui în douăsprezece cetăți și orașe: Sibiu, Cluj, Bistrița, Alba lulia, Sas-Sebeș, Orăștie (Szâszvăros), Oșorhei, Deva, Gherla, Șimleu (Somlyd), Monastur, Teiuș.
2-Țara va contribui cu alimente pentru armata imperială (grâu, făină, carne, vin, ovăz etc. etc.) și nutrețuri (pentru vite), lemne de foc, sare, lumină etc.
3-Se vor da în fiecare lună în cantitățile calculate de comisarul armatei.
4-700.000 florini renani în șapte rate între 15 noiembrie 1687-30 iunie 1688.
5-Toate numai din Transilvania proprie, nu din comitatele anexate de la Ungaria.
6-Condițiile de mai sus vor obliga pe duce să respecte cele 28 condiții specificate de țară amănunțit, prin consilierii apafiani și membrii dietei, care dovedesc o neîncredere și temere bătătoare la ochi, să nu fie înșelați și păcăliți.

Urmau 28 de prevederi despre țară.

Expresia: ”a fost înlocuit jugul de lemn otoman cu cel de fier austriac” (german) conține mult adevăr rațional (nu visceral).

Cronicarul maghiar Mihail Cserei cugeta: …Nimeni, niciodată, nici creștini și nici păgâni nu au ocupat mai ușor o țară ca atunci Transilvania, când fără o pocnitură de bici toți și-au plecat capul. Totuși, unii contemporani considerau tratatul ca un bun câștig pentru Transilvania. Țara era apărată de 27.000 de oșteni, al căror număr putea fi dublat în schimbul unor condiții moderate.

Principele Apafi a fost rănit de ducele Carol, prin faptul că acesta l-a alungat din Sibiu. După două zile de la încheierea Tratatului, a trimis pe generalul Scheffenberg să-l determine pe principe să părăsească orașul. Acesta nu a lăsat familia princiară nici să-și termine prânzul și în timp ce Apafi ieșea pe poarta Cisnădiei, mergând spre Făgăraș, trupele imperiale, în răpăit de tobe, intrau în Sibiu pe alte porți. Transilvania a fost împărțită în districte militare de austrieci. Orașele și fortărețele au fost ocupate fără rezistență. După ce-a văzut țara supusă atât de ușor, Carol a plecat lăsând la comandă doi generali renumiți.

Câțiva ani mai târziu, la 4 decembrie 1691, a intrat în vigoare documentul numit Diploma leopoldină. Acesta stabilea normele legale ale noii guvernări a Transilvaniei pentru 150 de ani. în vederea elaborării actului, sosise la Viena, la 8 septembrie, delegația ardeleană condusă de Nicolae Bethlen. Tratativele dintre doi membri ai consiliului imperial și generalul Caraffa, pe de o parte, și delegația ardeleană, de cealaltă parte, au fost încheiate la 16 octombrie, prin semnarea acordului care a fost ratificat la 4 decembrie 1691. Cuprindea 18 puncte și stabilea raporturile politice, economice și juridice ale Transilvaniei cu Imperiul Habsburgic. Principatul Transilvaniei era subordonat direct împăratului și beneficia de un statut special care confirma privilegii celor trei națiuni politice: maghiari, sași, secui (de Români nu se pomenea) și drepturile celor patru religii recepte: catolică, luterană, calvină, unitariană. Transilvania era obligată să verse în tezaurul imperial 50.000 taleri în timp de pace și 400.000 florini renani în timp de război.

A fost creată noua putere executivă în Transilvania, Guberniul, înființat la 9 aprilie 1692. Reprezenta organul executant al deciziilor Curții imperiale.
în 1694, Guvernul a înfruntat Cancelaria aulică cu membri aleși de imperiali.

Același cronicar maghiar Mihail Cserei nota: …Acesta (comandantul trupelor imperiale din Transilvania care avea puteri discreționare) a luat bâta din mâinile domnilor și i-a învățat să asculte de sunetul tobelor.

După intrarea în vigoare a Diplomei leopoldine. Curtea imperială nu mai discuta, ci dădea ordine, jugul de fier imperial se instaurase.

Sursa: independentaromana.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE

Intr-o zi de 18 aprilie, in 1848, la Blaj avea loc prima adunare a românilor din Transilvania, in cadrul careia s–a hotarat sa se convoace, pentru 3–15 mai, Marea Adunare Nationala

La 18/30 aprilie 1848 a avut loc, la Blaj, în ciuda opoziţiei autorităţilor, o primă adunare reprezentativă a românilor, la care au participat aproximativ 4000 de persoane, majoritatea ţărani, sub conducerea lui Avram Iancu, Papiu Ilarian, Ioan Buteanu şi alţi tineri, studenţi în drept şi teologie. Adunarea, cunoscută sub numele de Adunarea din Duminica Tomii, nu a adoptat nici un program.

Ea este, totuşi, importantă prin faptul că întrunirea câtorva mii de ţărani a făcut să crească încrederea acestora în forţele proprii, să ducă de aici cuvântul intelectualilor legaţi de popor. Ţelurile revoluţiei, de eliberare naţională şi socială pătrund în conştiinţa maselor ţărăneşti, cimentându-se legăturile între masele de ţărani şi intelectuali, grăbindu-se fuziunea dintre planul elitar şi cel ţărănesc, suportul pe baza căruia au acţionat în comun în Revoluţia de la 1848-1849.
În Transilvania, momentul culminant al revoluţiei l-a constituit Adunarea Naţională a românilor de pe Câmpia Libertăţii din Blaj, în 3-5/15-17 mai 1848, la care au participat peste 40.000 de români de pe întreg teritoriul Transilvaniei. În fruntea revoluţiei s-au aflat personalităţi de seamă, precum: Simion Bărnuţiu, George Bariţiu, Avram Iancu, Andrei Şaguna, Papiu Ilarian, Eftimie Murgu, Axente Sever, Ioan Buteanu ş.a., puternic ataşaţi de durerile şi umilinţele pe care le îndurau românii ardeleni, de împlinire a aspiraţiilor acestora de a deveni naţiune liberă, egală în drepturi cu toate celelalte naţiuni care trăiesc pe acest teritoriu. Adunarea a depus jurământul faţă de naţiunea română, faţă de patrie şi împăratul de la Viena; apoi a aprobat programul revoluţionar, intitulat „Petiţiunea naţională”. El cuprindea principalele obiective ale revoluţiei române în Transilvania: independenţa naţională a naţiunii române şi egalitate în drepturi cu celelalte naţiuni din Transilvania, reprezentarea proporţională în Dietă, folosirea limbii române în administraţie şi în legislaţie, biserică naţională de sine stătătoare cu rang de mitropolie, desfiinţarea iobăgiei fără nici o despăgubire din partea ţăranilor, libertatea cuvântului şi a tiparului, abolirea privilegiilor etc.; pe de altă parte, românii au reacţionat energic faţă de tendinţele conducătorilor revoluţiei maghiare, în frunte cu Kossuth Lajos, de a realiza o alipire forţată a Transilvaniei la Ungaria, fapt prin care se urmărea lichidarea individualităţii politico-administrative a Principatului şi, mai grav, dispariţia tuturor naţiunilor nemaghiare de aici, printr-un program intensiv de maghiarizare a acestora, încât să rezulte pe teritoriul Transilvaniei o singură naţiune, care să se numească „naţiunea cea mare şi tare, ungurească”. În celebrul său discurs, intitulat „Români şi unguri”, prezentat în catedrala de la Blaj, în faţa intelectualităţii româneşti, venite la cea de a doua adunare naţională, profesorul Simion Bărnuţiu se pronunţă categoric împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria. El spunea răspicat că „uniunea” aceasta, „pentru unguri e viaţă, iar pentru români e moarte, pentru unguri e libertate nemărginită, pentru români – servitute eternă”. Bărnuţiu conchide că românii transilvăneni nu pot accepta o astfel de decizie, întrucât „afară de o mână de saşi şi unguri mestecaţi printre români, Ardealul e proprietate adevărată a naţiunii române”. Aşadar, pentru românii ardeleni, libertatea naţională a devenit obiectivul suprem al luptei lor, condiţie fundamentală de care depindea existenţa ca naţiune, aici, în inima patriei natale.

În ciuda opoziţiei românilor care constituiau populaţia majoritară, Dieta nobililor maghiari de la Cluj a votat, la 18/30 mai 1848 „uniunea” Principatului Transilvaniei cu Ungaria, act politic sancţionat apoi de împăratul habsburgic Ferdinand I, prin care a urmărit dezbinarea forţelor revoluţionare române şi maghiare, cu scopul de a le supune mai uşor, ceea ce, până la urmă, a reuşit. Nu este greu de înţeles hotărârea tuturor românilor de a nu accepta „uniunea” cu Ungaria; de a rupe colaborarea cu revoluţionarii unguri şi de a trece de partea imperialilor de la Viena, care, cel puţin formal, le-au făgăduit libertate.
Din momentul votului în Dieta de la Cluj, autorităţile maghiare au considerat Transilvania ca parte integrantă a Ungariei. Până în luna martie 1849, armata maghiară, condusă de generalul polonez Bem, a reuşit să ocupe cea mai mare parte a Transilvaniei, cu excepţia regiunilor rămase sub controlul austriac (cetatea Alba Iulia) sau românesc (Munţii Apuseni).
Pentru anihilarea oricărei forme de rezistenţă a românilor ardeleni şi a saşilor, pentru supunerea lor forţată, nobilimea maghiară a lansat lozinca „Uniune sau moarte”, în virtutea căreia a organizat „tribunalele de sânge” şi au fost lansate asupra localităţilor româneşti numeroase expediţii înarmate, cărora le-au căzut victime zeci de mii de români. Asemenea măceluri împotriva românilor s-au petrecut la Mihalţ, la începutul lunii iunie 1848, la Luna etc. Printre cei executaţi se află şi pastorul sas Stephan Ludwig Roth, care s-a pronunţat împotriva legii de introducere a limbii maghiare ca limbă oficială în Transilvania: „Nu văd nevoia de a impune o limbă oficială a ţării. Nu este nici limba germană, nici cea maghiară, ci este limba română”. Pentru opiniile sale şi pentru participarea la revoluţie, L. Roth a fost condamnat la moarte de un tribunal militar maghiar şi executat la Cluj, în 1849.
În sprijinul administraţiei maghiare s-au organizat gărzi militare secuieşti. În octombrie 1848, acestea au prădat şi incendiat oraşul Reghin. În aceleaşi zile au fost atacate cu sălbăticie populaţia românească din zona Mureşului superior şi din văile adiacente, ca de pildă Valea Gurghiului, unde au căzut victime zeci de oameni nevinovaţi, schingiuiţi şi ucişi prin cruzime înfiorătoare.
Intransigenţa nobilimii maghiare şi represiunea declanşată împotriva românilor a determinat convocarea pentru 3/13 septembrie 1848, la Blaj, a celei de a treia adunări naţionale la care au participat 60.000 de oameni înarmaţi cu lănci şi furci. Adunarea respingea încorporarea Transilvaniei în Ungaria şi se cerea redarea autonomiei provinciei; se solicita încetarea execuţiilor militare şi a represiunii împotriva celor care se opuneau autorităţii guvernului revoluţionar maghiar. De aici încolo se va derula calvarul înfruntărilor sângeroase din Munţii Apuseni.
În octombrie 1848, comandantul armatelor imperiale din Ardeal a comandat guvernului revoluţionar maghiar şi anexarea Transilvaniei la Ungaria, proclamând restaurarea regimului constituţional austriac. Se declanşează, astfel, şi pe teritoriul Transilvaniei, războiul civil, în care au fost implicaţi români luptând alături de armatele austriece împotriva trupelor revoluţionare maghiare. Revoluţionarii români din Ardeal nu s-au subordonat deplin politic şi militar armatei imperiale. În Munţii Apuseni, Avram Iancu a organizat rezistenţa românilor împotriva invaziei armatei maghiare.
În ianuarie-iulie 1849 are loc epopeea apărării Munţilor Apuseni de către armatele ţărăneşti, comandate de Avram Iancu, atât împotriva armatelor nemeşilor maghiari, cât şi a armatei revoluţionare maghiare, condusă de generalul Bem, de ocupare a Munţilor Apuseni, bastionul rezistenţei naţionale româneşti.
Toate acestea aveau loc în condiţiile în care zona Munţilor Apuseni rămăsese singurul teritoriu neocupat de armata generalului Kossuth, care pusese stăpânire pe întreaga Transilvanie, în vederea alipirii ei forţate la Ungaria, împotriva voinţei naţiunii române majoritare.
Avram Iancu, unul dintre principalii conducători ai Revoluţiei din 1848-1849, şi-a organizat oamenii în 15 legiuni militare, conduse de prefecţi şi tribuni, el însuşi prefect al Legiunii „Auraria gemina”, a avut, numai în perioada octombrie 1848 şi până la jumătatea lunii iulie 1849, cel puţin 14 înfruntări sângeroase cu armata maghiară, care încerca să pătrundă şi să ocupe zona Munţilor Apuseni.
Una dintre aceste înfruntări, cu armata maghiară, condusă de maiorul Hatvani, în luna mai 1849, a avut urmări tragice, atât pentru români, cât şi pentru maghiari. Este vorba de omorurile de la Abrud.
În mai 1849, în zonă soseşte avocatul Ioan Dragoş, deputat în Parlamentul de la Budapesta, ca trimis special al lui Kossuth, pentru a-i convinge pe Avram Iancu, pe români, să depună armele şi să sprijine revoluţia maghiară, fără a li se oferi nimic din doleanţele lor sociale şi naţionale.
Condamnabil de încrezător în promisiunile lui Kossuth, de încheiere a unui armistiţiu pe perioada tratativelor, Dragoş insistă să-i cheme la Abrud pe Iancu şi principalii lui comandanţi, pentru a lua în discuţie mesajul pe care l-a adus de la Kossuth. El repetă această chemare chiar şi după ce s-a aflat că soldaţii lui Hatvani înconjuraseră Abrudul, încălcând armistiţiul cerut de Kossuth, promiţându-le românilor că nu li se va întâmpla nimic rău. Poate tocmai această insistenţă le-a trezit moţilor neîncrederea în Dragoş, ceea ce a determinat ca Iancu şi cei mai mulţi dintre comandanţii săi să părăsească Abrudul, mergând în taberele lor. Ocupând Abrudul, armata lui Hatvani comite o serie de crime împotriva românilor. Prefecţii Petru Dobra, Ioan Buteanu şi tribunul Molnar, care au întârziat plecarea din Abrud, au fost prinşi şi ucişi. Moţii, înfuriaţi de cele întâmplate şi dornici de răzbunare, se înarmează şi, la scurt timp, ocupă oraşul, îl incendiază şi-l curăţă de invadatori. Însuşi Hatvani abia scapă şi, împreună cu circa 3-400 de soldaţi, se refugiază la Brad.
Mulţi români şi maghiari, bărbaţi, femei şi copii, au căzut victime răzbunării muntenilor. Moţii l-au considerat pe Dragoş ca trădător, el fiind executat. Planul diabolic al lui Kossuth, de a-i lua prin surprindere pe Avram Iancu şi ceilalţi conducători ai moţilor, de a-i ucide şi de a lichida rezistenţa românilor din Apuseni, a fost dejucat.
Între timp, a început contraofensiva armatei austriece sprijinită de trupele ruse, aflate în Principatele Dunărene încă din vara anului 1848. La 9/31 iunie 1849, armata maghiară, comandată de generalul Bem, este înfrântă de trupele ruse la Albeşti, lângă Sighişoara; la 29 iulie/10 august are loc înfrângerea definitivă a armatei maghiare, la sud de Timişoara. La 1/13 august 1849, armata maghiară sub conducerea generalului Gorgey Arthurum capitulează la Şiria, lângă Arad, depunând armele în faţa armatei ruse, comandată de generalul Ivan Paskevici. Imediat după acest eveniment, comandantul armatei austriece a cerut românilor să depună armele, inclusiv legiunile conduse de Avram Iancu, neînvinse până atunci de către armata revoluţionară maghiară.
Revoluţionarii din Ţara Românească (Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, Gheorghe Magheru ş.a.), care s-au refugiat în Transilvania, pentru a nu fi arestaţi de turci, au încercat să realizeze reconcilierea dintre revoluţia românească ardeleană reprezentată de Avram Iancu şi cea maghiară, reprezentată Kossuth Lajos. În acest sens, au avut loc apeluri ale lui Nicolae Bălcescu către Kossuth şi către Avram Iancu, pentru a înceta vărsările de sânge şi a-şi uni eforturile împotriva duşmanului comun – Imperiul Habsburgic. Dar Kossuth şi colaboratorii săi nu au renunţat la atitudinea arogantă de stăpânitori şi nu de colaboratori ai românilor, nici la anexarea Transilvaniei; nu au acceptat nici un fel de drepturi politice şi sociale pentru români, din contră, au aţâţat populaţia maghiară, îndeosebi pe secui, la un război necruţător împotriva românilor transilvăneni. Abia când armatele ruso-austriece se apropiau de înfrângerea revoluţiei, guvernul Ungariei, constrâns de împrejurări, a acceptat să semneze cu Bălcescu, la Seghedin, în 2/14 iulie 1849, „Proiectul de Pacificare”, act prin care guvernul ungar se obliga să asigure românilor dreptul la folosirea limbii materne, abolirea corvezilor şi prestaţiilor feudale ş.a.; iar românii se obligau la o colaborare cu ungurii împotriva habsburgilor. Înţelegerea s-a realizat însă prea târziu şi nu mai era timp de a fi pusă în practică; considerând-o tardivă, inutilă şi lipsită de sinceritate din partea conducătorilor maghiari, Avram Iancu a refuzat să o semneze.
Nenorocirile încleştării din 1848-1849 au avut urmări grave pentru unguri şi români. Au murit oameni şi s-au produs mari distrugeri materiale. Românii din Apuseni au pierdut patru prefecţi, mai mulţi subprefecţi, peste zece tribuni, peste 100 de centurioni, mai bine de o sută de preoţi şi protopopi spânzuraţi, 300 de sate arse, peste 200 de biserici distruse şi peste 40.000 de ţărani ucişi, împuşcaţi, spânzuraţi sau căzuţi în lupte. Unii istorici susţin că, în urma confruntărilor din timpul revoluţiei, au fost ucişi 40.000 de români. Alţii că, în numărul menţionat, trebuie cuprinşi nu numai românii, ci şi maghiarii, saşii, armenii, evreii, ţiganii şi ceilalţi locuitori ai Transilvaniei, deveniţi victime ale revoluţiei. Dar faptul că românii reprezentau, în epocă, majoritatea populaţiei provinciei îndreptăţeşte afirmaţia că, dintre cele circa 40.000 de victime ale revoluţiei, cea mai mare parte au fost români.
Acesta este doar o parte din preţul pe care l-au plătit moţii, în frunte cu Avram Iancu, pentru ca Cetatea Munţilor Apuseni să rămână singurul teritoriu al Transilvaniei care nu s-a aflat niciodată sub ocupaţie militară maghiară.

Sursa:ziarulfaclia.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE

Pe 20 martie 1820 s-a născut la Huşi Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România.

Alexandru Ioan Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor.

La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate.

Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii Moldovei şi Ţării Româneşti de către Puterea suzerană şi Puterile Garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România şi formând statul român modern, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern

Conspiraţia din spatele abdicării lui A.I. Cuza

Abdicarea domnitorului Alexandru Ion Cuza reprezintă un subiect insuficient cunoscut majorităţii românilor, un subiect tratat incomplet în manualele şcolare şi ignorat pe nedrept de istorici.

Epoca domniei lui Cuza este caracterizată prin trecerea bruscă de la orânduirea preponderent feudală a societăţii româneşti către o altă structură social-istorică, caracterizată prin modernism şi dezvoltarea industriei. Asistat de către consilierul său, Mihail Kogalniceanu, Cuza a iniţiat o serie de reforme care au dat un nou început societăţii române din acele timpuri.

Prima sa măsură, din anul 1863, a vizat confiscarea moşiilor deţinute de mănăstiri. Pentru a săvârşi această hotărâre controversată, domnitorul Cuza a avut nevoie de tot sprijinul pe care putea să-l ofere Parlamentul. Un an mai târziu, Alexandru Ioan Cuza purcede la dezrobirea ţăranilor de sub influenţa hotărâtoare a boierimii, precum şi la împroprietărirea marilor mase de ţărani agricultori.

Principalele sale reforme au avut un mare impact în străinătate şi au dus la intensificarea activităţilor diplomatice ale României. Adoptă primul Cod Civil şi Cod Penal din ţările române, inspirate după Codul Napoleonian. A fondat Universitatea din Bucureşti şi cea din Iaşi şi a modernizat Armata Română.

Datorită acestor măsuri neagreate de cler, Cuza a fost în pericol de a fi asasinat, din cauza conspiraţiilor şi intrigilor arhimandritului Nylos din Constantinopol, acţiunile acestuia fiind dejucate de către agenţii români. S-a stabilit, astfel, un grup de complotişti compus din reprezentanţii clerului grec şi Henry Bulwer, ambasadorul Marii Britanii la Constantinopol. Acestora li s-au alăturat imediat moşierii liberali care considerau că domnitorul Cuza nu le mai reprezenta interesele. Totul a culminat cu o lovitură de stat, în care domnitorul a fost forţat, sub ameniţarea armei, să abdice de către aşa-numita Monstruoasă Coaliţie, o asociere politică de moment dintre conservatori şi liberali. La ora 4 dimineaţa, pe data de 22 februarie 1866, un grup de conspiraţionişti înarmaţi l-a forţat pe Cuza să abdice după care l-a condus până la graniţă. Domnul Unirii a murit în exil.

Sursa:descopera.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE