Miner din Roșia Montană, provenit dintr-o familie de ortaci, a extras din baia ”Despicata” peste 1,7 tone de aur, ridicând șapte biserici și șapte școli confesionale, pentru românii din partea locului, într-o perioadă tristă din istoria lor.

Astăzi, nimeni nu mai amintește de el. Fiul, George, a participat activ la Revoluția de la 1848, iar strănepotul, Ovidiu, a purtat banderola tricoloră la Unirea de la Alba Iulia, din 1918

Mai multe variante ale acestei legende se împletesc. Una zice că omul era holtei când s-a produs întâlnirea. Alta, din contră, vorbește despre o familie cu doi copilași. Că a plecat de lângă a sa măicuță, Fira, și de lângă al seu tată, Gheorghiuț. Ba, din potrivă, soața a fost cea care l-a sărutat la ieșirea din casă! Toate se pun, însă, de acord, atunci când se face atingere la an și la dată. Undeva pe la 1800, chiar de Vinerea Mare.

Și zice istorioara că omul nostru numai ce apucase drumul băii ”Despicata”, mina unde trebăluia. Căci asta era, miner. Aflase că locul mai înghițise, cu câteva zile în urmă doar, un ortac, pe Szekely, al treilea din ultima lună. Mergea, așa, făr’ de noimă, când un moș bărbos îi apăruse în cale. Că era ziuă! Ba, nu, că se lăsase noapte! Unchiul era cu păr alb și lung, ca un sfânt ce părea coborât direct de pe cupola pictată a unei biserici. I-a făcut semn să-l urmeze în măruntaiele ”Despicatei”. Crescuse acolo, la Roșia, sub Cetate, cu poveștile despre vâlva băii, zână despre care se credea că stăpânește, supraveghează și distribuie comorile dintr-o mină de aur. Și, la un moment dat, ist moș prinse a vorbi: „Noroc bun, Mihăilă! Io te ştiu bine pe tine. Ştiu că eşti miner priceput şi ştiu că nu ai găsit niciodată mult aur, numai cât să ai grijă de ai tăi. Am venit să te duc la loc bogat”. „Auzi, Mihăilă? Te voi duce la un loc foarte bogat, dar vreau să-mi spui ce vei face tu cu atâta amar de aur”. Mihăilă prinde atunci curaj. „Cât găzduşag îmi trebe mie, am! Dar nu ai tu atâta aur câte aş vrea io să fac! Dacă o fi destul aur şi m-oi şti chibzui cu banii, şapte biserici oi ridica în Apuseni, să aibă românii unde să se închine la Dumnezeu, şi-apăi încă pe-atâtea şcoli, să scape bieţii noştri copii de căratul pietroaielor în spate, să aibă un viitor!”. E amețit bine de întâlnire, dar știe ce vorbește! Amintirea lui Horea era vie încă în Apuseni, moartea lui de mar­tir le înnegrise sufletul moților… „Bine, Gritta, îmi place răspunsul tău!”, îl trezeşte vâlva din visare. „Vino cu mine și te-oi duce la aur!”.

Inginerul Valentin Rus din Roşia Montană i-a prins, cu ani în urmă, pe ultimii bătrâni care, între cele două Războaie Mondiale, intraseră ei înşişi în mine, când nu adunaseră nici măcare opt anișori, şi căraseră cu cârca piatra grea de aur a Apusenilor. Pusese cap la cap legenda din moşi-strămoşi a întâlnirii lui Mihăilă Gritta cu vâlva. „Îmi spu­neau bătrânii că vâlva băii a pornit pe galerii întortocheate. Cu toată teama, Gritta îl urma pe bărbatul din faţa lui ca tras de un magnet. Îl muncea gândul că vâlva îl va pierde şi că nu va mai şti ieşi din mină, că acesta îi va fi sfârşitul. După un timp, vâlva se opreşte şi îi arată un loc unde să spargă piatra. Miner iscu­sit, Mihăilă face imediat găuri cu sfredelul şi ciocanul, încarcă pulberea neagră şi dă foc. Se ascunde din calea exploziei şi aşteaptă să se risipească fumul. Odată cu el, se risipeşte, însă, şi vâlva, iar în urma ei se deschide un loc plin de filoane aurifere. Mihăilă vede cu ochii lui vâna de aur! Adună repede cât poate lua o dată şi pleacă spre ieşirea din mină, fără să se rătăcească, de parcă ar fi ştiut acel drum dintotdeauna”, povestea, fără să înghită măcar, inginerul.
Tare de tot îl tulburase întâlnirea pe ortacul nostru. Nu ştia cum să se apuce de treabă, cum să facă să nu dea de bănuit şi, mai ales, cum să nu-şi pună vâlva în cap…

Nimeni nu cunoștea cu exactitate unde se născuse Mihăilă Gritta. Acte îngălbenite vorbeau despre 1762, dar nimic nu era sigur. Se trăgea dintr-o familie de mineri, plecată, poate, din Italia, cu mult timp în urmă, și aciuată pe meleagurile noastre. Ajunsese la Roșia Montană încă de tânăr. Săpa la ”Despicata”, cu gura galeriei aflată la marginea drumului ce urca paralel cu râul Roșia.

Se luase cu Safta, cu care avea doi copilași, pe George și pe Iustinian. Descoperise aurul ce avea să țină șapte ani. Documentele vremii vorbeau despre ”17 măji metrice”, undeva pe la 1.700 de kilograme de filon pur! ”Despicata” devenise ”Gritta”, sub Muntele Cetate – Cetatea Romană, figurată pe planul topografic al lui Pošepny, din anul 1868. Timpurile erau însă grele pentru românii din Transilvania acelor vremuri. Cancelaria imperială austro-ungară pornise tăvălugul deznaționalizării lor, bisericile ortodoxe erau trecute, prin decret, în proprietatea proaspătului apărut cult greco-catolic, iar școlile cu predare în limba lui Mihai Viteazul erau închise ori scoase în afara legii. Mihăilă devenise bogat. Bogat rău!

S-a apucat să construiască școli și biserici pentru români. Pentru că autoritățile nu permiteau ridicarea unor locuri de învățământ ”normale”, le-a zis ”confesionale”, spre a păcăli ocârmuirea. Nu s-au păstrat date exacte, dar legenda vorbește despre șapte biserici și despre șapte școli. În timp, istoricii au localizat cinci dintre lăcașele de cult: Roșia Montană, Bucuium Cerbu, Mogoș, Josani și Gelmar, toate cu hramul ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. Despre alte două doar se presupune că ar fi fost ridicate fie în Cărpiniș, fie în Vârtop ori Ciurulesa, fie în Ardeu, în județul Hunedoara. Nici datele despre școlile confesionale nu-s multe, dar se poate afirma, cu certitudine, că una dintre ele a fost construită din lemn, lângă biserica din Mogoș, dar, din păcate, nu s-a mai păstrat în timp. Alta ar fi fost în Gelmar, județul Hunedoara de azi, lângă biserica apărută tot din banii lui Mihăila Gritta.

S-a stins la 75 de ani, pe la 1837, acolo, în Roșia Montană, unde a trăit aproape șase decenii. A fost înmormântat alături de soția sa dar, cu timpul, locul a ajuns la marginea orașului, pe Stada Principală. Interesant este faptul că în cimitirul bisericii ortodoxe din Roșia Montană, ctitoria sa, se află câteva morminte ale familiei, dar el nu odihnește aici! Nimeni nu prea mai vorbește despre Gritta ori despre ale sale ctitorii, iar în cărțile de istorie este inexistent. Doar crucea ce s-a aflat la căpătâiul său (restaurată la Muzeul Național al Unirii de la Alba Iulia), grea de 500 de kilograme, din gresie calcaroasă, roasă de vreme, mai amintește despre ”CINSTITUL JUPÂNUL MIHAIL GRITA FOSTU FIU CURATOR STEI BISERICI NE UNITE A ROȘIEI ȘI ALTORA BIS. ȘI CENTRU M PATOR LA ORAȘ AVÂND. ÎN ANII VIEȚII 75 LU RĂPOSAT ÎN DM …..ANUL DOM 1837”…. La un moment dat, înainte de pandemie, s-a vorbit despre reînhumarea sa în spațiul împrejmuit al Parohiei Bisericii Ortodoxe din Roșia Montană…

S-a găsit însă cineva care să-i ducă numele. George, fiul său, a continuat tradiția mineritului și a participat activ la Revoluția de la 1848. Din scrierile lăsate de Simion Balint, preot-protopop greco-catolic în Roşia Montană şi prefect în Revoluţia de la 1848-1849, reiese că George Gritta a trimis să lupte în revoluţie lucrătorii săi (băieşii-mineri), asigurându-le plata şi mâncarea, cumpărând praf de puşcă şi două tunuri din lemn de cireş, cu ţevi metalice, cum se specifică la 20 septembrie 1850. Avram Iancu, la 28 iunie 1851, pentru faptele sale, îl ridică pe George Gritta la rangul de Tribun în Roşia Montană.

„George Gritta fu si ridicatu la rangu de Tribun in Rosia si in totu de cursu deregatoriei suale de nimeni fu învinuit sau accusatu la prefectu fara imitand exemplu parentilor sui nau crutiat osteneala si averea pentru binele de obste si Thronu Imperatescu. Despre care lucru dau susu pomenitu George Grita acestu atestatu”.

Ovidiu Gritta, nepotul lui George și strănepotul lui Mihăilă, a fost funcționar la Banca ”Albina” din Sibiu, apoi a ajuns pe frontul Primului Război Mondial. A participat la organizarea gărzilor naționale de la sate pentru Marea Unire, devenind comandantul Companiei de Onoare la Alba Iulia, pe 1 Decembrie 1918, prilej cu care a purtat faimoasa banderolă tricoloră. Arestat de comuniști, după 1948, avea să sfârșească în Închisoarea Văcărești, în 1953.

Sursa:ferratumbank.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE