25 aprilie 1932 a fost o zi plină pentru noul angajat al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică, Gheorghe D. Mugur. La biroul pus la dispoziţie de conducerea Societăţii, el a scris în acea zi trei regulamente care aveau să marcheze radioul mulţi ani de atunci înainte: regulamentul ştirilor, regulamentul programului vorbit şi regulamentul bibliotecii. A doua zi, pe fiecare dintre documente, aşa cum erau ele, scrise de mână, apăreau apostila „Aprobat” şi ştampila Comitetului de Direcţie.

„Ştirile trebuiesc organizate şi sporite. Sporite cu reportaje şi cu interwiew-uri. Ele trebue aduse de la sursă, cernute şi lucrate”1, a scris Gheorghe Mugur ca argument introductiv la noul regulament al ştirilor. Şi a continuat: „Ştirea trebue să fie literară. Ceva viu şi colorat. Pentru ele să se creeze în loc de «Ştiri de presă», «Radio-Jurnal». Pentru aceasta se impune crearea unui oficiu de redacţie”.

Aşa lua naştere prima redacţie de ştiri de radio din România. Modelul de la care s-a inspirat Gheorghe Mugur a fost radioul belgian. „Belgia are cel mai organizat oficiu pentru ştiri”, susţinea el. „E compus dintr’un redactor-şef, trei redactori şi câţiva reporteri”. În primă fază, redacţia de ştiri românească nu avea să pornească de la acest nivel.

„Biroul redacţional ar avea un redactor şi câţiva reporteri.

Biroul

a) cere, primeşte, cercetează ştirile aduse, le redactează şi le dă Direcţiei de programe pentru «Bun de emis». Aceste ştiri se păstrează la Bibliotecă, după emisiune, timp de o lună.
b) strânge şi redactează materialul din presă, reviste şi corespondenţă, pentru comunicări.
c) recomandă comitetului de direcţie corespondenţi onorifici aşa cum sunt în Cehoslovacia corespondenţii bibliofili pe judeţe.
d) primeşte corespondenţa în legătură cu emisiunile şi dă răspunsuri”, scrie Gheorghe Mugur în referatul său, aprobat de Comitetul de Direcţie pe 26 aprilie 19322. Comitetul mai aproba cu acest prilej şi bugetul de salarii pentru doi reporteri.

„Informăm ţara despre Bucureşti, dar nu informăm Bucureştii despre ţară”

La data organizării redacţiei de ştiri, proaspătul angajat al Radioului se afla în plin avânt al activităţii profesionale. Născut în 1880, Gheorghe Mugur nu era gazetar, precum cei de la ziarele vremii, dar îşi făcuse o carieră în învăţământ, unde ajunsese inspector general cultural. În timpul Primului Război Mondial fusese comandant de cercetaşi, după cum reiese dintr-o conferinţă la radio din noiembrie 19363. De unde probabil şi abordarea mai didactică, dar nu lipsită de plasticitate, din analiza pe care o face ştirilor de radio din 1932.

„Ştirile, în cadrul programului vorbit nu sunt încă organizate. Ne mulţumim aproape numai cu ceia ce primim de la Direcţia Presei, ştampilat şi în stil de buletin. Ştirile noastre sunt numai politice. Lor li se adaugă: bursa cerealelor, observaţii meteorologice, câteva ştiri din afară totdeauna politice şi ştiri artistice de felul acesta: Astăseară se joacă la Teatrul Regina Maria Bourachon, mâine se va cânta la Operă Thais. Despre mişcarea întreagă a vieţii spirituale şi a vieţii de muncă, aproape nimic. Informăm ţara despre Bucureşti, dar nu informăm Bucureştii despre ţară. Ştirile emise sunt numai în legătură cu politica. Întretăiate din când în când de câte un necrolog sau de câte o înştiinţare despre un eveniment social, oamenii au impresia că numai politica este beneficiara acestei unelte moderne de cultură care e Radio”4.

Ce e de făcut? Informaţiile trebuiesc aduse în actualitate, pentru că „actualitatea trebue socotită ca prima lege a radiofoniei”. Apoi, „informaţiile trebue date în stil radiofonic. Asta înseamnă: frază scurtă, lapidară, colorată, cu vocabular îngrijit”, mai credea Gheorghe Mugur, acum 85 de ani. „Pentru ştiri din ţară trebue să avem în fiecare centru judeţean un corespondent radiofonic onorific. Prin el vom urmări mişcarea de acolo şi el poate fi pentru noi şi agentul de control al Societăţii, pentru aparate”.

„Uneori putem folosi şi noi ca la Viena «microfonul călător»…”

Dar în atenţia lui nu erau doar ştirile. „Reportagiile trebue făcute imediat după cele mai importante evenimente politice, culturale, economice, judiciare, educative, naţionale. Anumite reportagii se vor telefona de la faţa locului (…). Uneori putem folosi şi noi ca la Viena «microfonul călător» pe care îl putem duce în laboratoare, câmpuri de sport şi de aterizare, porturi, teatre, cinema, parlament, şedinţe de mari procese, academie, oriunde se petrec importante evenimente politice, naţionale, culturale etc…” Şi nu sunt omise nici regulile pentru interviuri: „Interwiew-urile se vor lua de către reporteri pregătiţi de Direcţia programelor. Interwiew-urile vor fi legate de cele mai importante evenimente, mişcări şi idei ale timpului. Ele pot fi emise din oficiu după ce interwiew-ul s’a luat şi s’a pregătit, ori poate fi adusă la microfon, pentru răspuns, însăşi persoana interwiewată”.

Bineînţeles, Gheorghe Mugur nu inventa roata la căruţă; reporterii existau, la fel şi reportajele sau interviurile. Ei erau întâlniţi la ziare şi reviste, cum ar fi presa de stânga, unde de pildă un Filip Brunea-Fox îşi publica reportajele încă din anii ’20. Dar „culoarea” radioului, după cum spunea Gheorghe Mugur, adică vocea şi sunetul, atmosfera unui eveniment, dincolo de povestire şi declaraţie, încă nu se afirmaseră. Radioul era alb-negru, iar Gheorghe Mugur voia să îi dea o tentă cromatică.

15 angajaţi la Serviciul Ştirilor în ianuarie 1933

Primii reporteri din planul lui Mugur apar la 1 ianuarie 1933: Raul Culianu şi Jacques Paleologu, fiecare cu un salariu lunar de 6.000 de lei5. Ei aveau ca „atribuţii” ştirile interne; Raul Culianu se ocupa probabil de „ştirile politice şi reportajul parlamentar”, după cum preciza Comitetul de Direcţie încă din aprilie 1932. Ironia ar fi că, în pofida pledoariei de respingere a „politizării ştirilor”, primul reporter al radioului era desemnat să se ocupe tocmai de partide şi parlament.

În aşa-numitul „Serviciu al Ştirilor” mai figura ca angajată de la aceeaşi dată şi „funcţionara” Elisa Hagi Anton, care avea „doi ani de conservator de artă dramatică” şi al cărei rol era de a transcrie texte pentru Serviciul Ştirilor. Ea avea 5.000 de lei lunar, salariu mai mare decât al unui învăţător din epocă.

În total, la 1 ianuarie 1933, Direcţia Programelor condusă de Gheorghe Mugur avea 15 angajaţi, inclusiv şeful, care avea funcţia de „subdirector general”, şi consilierul cultural Liviu Rebreanu. Mugur câştiga 8.000 de lei pe lună, Rebreanu 10.000.

Pe lângă cei trei ştirişti amintiţi, mai erau şi trei „speakeri”, Gheorghe Iamandy, Magda Creţoiu şi Dan Andronescu, care „anunţau programul şi rubricile” şi erau plătiţi cam la acelaşi nivel cu reporterii. Redactorul din planul lui Gheorghe Mugur nu a mai apărut, nici în 1933 şi nici în anii care au urmat, în schimb schema s-a umplut cu „funcţionari”, denumirea cea mai întâlnită a angajatului la radio în perioada interbelică şi cea de război.

Munca la radio se baza pe atunci pe existenţa unei biblioteci, cu două tipuri principale de documente: înregistrări sonore şi materiale text. Biblioteca literară, cum o numeşte Gheorghe Mugur pe cea care păstra documentele text, ar fi sursa de documentare, un echivalent al dosarelor de presă de mai târziu şi al internetului din zilele noastre. Subdirectorul înzestrează şi biblioteca cu un regulament, în care, la articolul 7, e prevăzut că „Biblioteca literară constă din cărţi reviste, ziare, manuscrise (conferinţe, cronici, studii, memorii) şi piese de artă”. Iar la articolul 10 (şi ultimul) e stabilită modalitatea de acumulare: „Biblioteca se formează din cărţi cumpărate şi cărţi trimise de autori sau editori. Nu se anunţă nicio carte care n’a fost trimisă bibliotecii“6.

20.000 de conferinţe în arhiva radioului

1932 a fost anul regulamentelor în radio. În octombrie, parlamentul a votat o nouă lege a Societăţii7, prin care se crea „un fond de desvoltare a Societăţii de Radiodifuziune“, iar conducerea emitea şi un „Regulament de funcţionare”, aprobat intern în septembrie.

Pe lângă cele două regulamente, Gheorghe Mugur l-a mai făcut şi pe cel al „Programului vorbit”. În esenţă, acesta reglementa regimul conferinţelor radiofonice, unul dintre cele mai de succes programe din istoria radioului românesc. Gheorghe Mugur a instituit atunci obligativitatea predării textelor: „Art. 11. După emisiune, conferinţele şi cronicile se predau Cassei de plată. Altfel, nu se plătesc”. O conferinţă se plătea în medie cu 1.000 de lei, numele sonore ale vremii fiind evident mai bine remunerate. Articolul 12 prevede clar: „Conferinţa şi cronica sunt proprietate a Societăţii”8.

În acest mod a ajuns Arhiva scrisă a radioului să deţină aproximativ 20.000 de conferinţe semnate de sute de autori. Gheorghe Mugur e atent şi la calitatea vocilor care ies pe post. Indiferent de conferenţiar – printre ei numărându-se în timp Arghezi, Bacovia, Eliade, Iorga, Lovinescu, Noica, Rădulescu-Motru, Sadoveanu, Vianu sau Vulcănescu – „dacă vorbitorul nu e radiogenic, conferinţa, prelegerea sau cronica vor fi emise din oficiu”, se arată la articolul 10. Adică va fi fost citită de „speaker”.

Gheorghe Mugur conferenţiarul

Au urmat câţiva ani foarte buni la radio pentru Gheorghe Mugur. Direcţia pe care o conducea se mărea constant; de pildă, în 1935 se dublase, ajungând la 33 de angajaţi şi colaboratori. Salariul său o ducea chiar şi mai bine – se triplase, ajungând la 25.000 de lei lunar, al doilea din radio, după cel al directorului general, care avea 35.000 de lei9. Răspundea de tot mai mulţi oameni; de exemplu, în 1940, ceea ce fusese Programul vorbit era scindat într-o Direcţie a Programelor, o Direcţie a Radio-Jurnalului şi una a Controlului emisiunii, cu 34, 14 şi respectiv 19 angajaţi10. La serviciul „Contencios”, încă din aprilie 1934, se angajase fiul său, avocatul Valeriu Mugur, pe un salariu de 6.000 lei.

Este perioada în care Gheorghe Mugur încearcă să se califice la locul de muncă chiar în meseria pe o reglementase la radio: cea de gazetar şi conferenţiar. Într-o primă fază, a redactat şi prezentat programe informative, cum ar fi „Cronica săptămânii”, şi a colaborat susţinut la emisiunile pentru sate. După aproximativ doi ani, pe măsura noului său statut din radio, începe să ţină prelegeri. A scris şi citit, de pildă, pentru emisiunea „Universitatea Radio”, conferinţele „Dobrogea” şi „Riviera noastră” (august 1934); prin 1937 era interesat de unele aspecte folclorice (conferinţele „Jocuri româneşti” şi „Ce se dansa în balurile de altădată”), pentru ca mai apoi, până în 1940, să se dedice mai pregnant muzicologiei (conferinţele „Introducere la ciclul simfonic”, „Opera”, „Poemul simfonic”, „Istoria dansului”, „Clopotele de la Betleem”, „Roza”, „Haendel”, „Wagner şi teatrul din Bayreuth” şi altele). În total, în perioada 1932-1943, Gheorghe Mugur a susţinut la radio câteva zeci de conferinţe11.

„Riviera noastră, de la Limanul Nistrului şi până la Batova, în dealul de graniţă care nu cunoaşte iarna, este o fâşie de pământ ignorată, neutilizată excesiv, o fâşie care nu e încă o expresie de civilizaţie şi cultură românească. Ea rezumă cele mai variabile aspecte ale naturii: munţi de piatră, pământ cu codri de tei, hăţişuri de mistreţi şi lupi; bălţi cu viaţă primitivă de pescari cari se hrănesc şi astăzi cu miez săţios de ciulini şi cu zahăr din trunchiurile subpământene ale papurei; lacuri cu escadre de lotci şi cu maluri pitoreşti de colibe şi poloage, de crăcane şi năvoade înnădite, de undiţi şi vârşii; armane ca’n timpul tracilor cu arene de circ pe care caii iuţi ai Dobrogei treeră grâul câmpiilor ei; sate unde munceşte cămila; târguri şi schele de pictură, ruine şi ţărmuri dărâmate, văi fără iarnă şi amfiteatre cu pâlpâiri de flăcări şi de flori”12.

„La români, jocul nu e numai ritm, mişcare, linie şi formă a mişcării. La români, jocul e şi poezie, şi cântec. Jocul e o sinteză de creaţii. Întâi a fost cântec, apoi poezie. Cântecul şi poezia au pricinuit mişcarea măsurată, potrivită pe cuvinte măsurate. Jocul din ele vine. Dragostea, necazul, nunta, petrecerea şi lupta îşi au cântecele şi jocurile lor. În aceste cântece neiscălite, dar jucate voiniceşte de o ţară, ni e păstrată toată simţirea acestui popor. Te cruceşti de câte jocuri s’au jucat pe şesuri şi pe plaiuri, de câte mii şi mii de flori au strivit sub picioare, jucăuşii noştri. Nimeni n’a suferit ca noi în trecut. Ne-am îndoit sub apăsarea necazurilor, ca trestia, dar, nu ne-am rupt. Şi cu cât asprimile vremilor erau mai grele, cu atât parcă era mai învăpăiat jocul după furtunile trecătoare. Uitam răsmeriţe, focuri, boale, pustiiri şi apăsări dar nu uitam cântecul şi jocul”13.

„La prezentarea muzicală de azi, vom da un bal aşa cum se organiza ca program la sfârşitul secolului trecut şi în prima şi chiar a doua decadă a secolului nostru. Aceste baluri erau pretutindeni acelaşi, la Paris şi la Viena, la Petersburg şi Bucureşti. Acelaş program la curţile imperiale şi domneşti, acelaşi program la balurile familiare sau publice. Mulţi din noi au trăit şi s’au bucurat în vremea lor. Vreme de pace şi de belşug. Balul începea cu un marş care era o chemare a dansatorilor la bal. Urma valsul, cel fără de moarte: Lanner, Waldteufel, Strauss, apoi polka săltăreaţă, mai târziu Pas de Quatre-Gavota, Pas de Patineurs, Lancier, Ţarina-Mazurca, Kadrilul – în care se desluşeau simpatiile şi se simţeau legăturile şi în sfârşit Galopul, care era punctul tremurător al balului şi care se juca cu multă veselie pentru că în Cadril multe se făgăduiau şi multe iluzii se ridicau în inima perechilor dansatoare”14. Şi emisiunea continua, potrivit desfăşurătorului conferinţei, cu exemplificarea muzicală a fiecărei părţi a balului.

Chiar dacă nu se remarcă prin idei sau arhitectura argumentelor, chiar dacă plătesc probabil prea conştiincios tributul către moda discursurilor vremii, dominate de afişarea sentimentelor patriotice şi religioase, e destul de evident că textelor lui Gheorghe Mugur nu le lipseşte ceea ce el însuşi recomanda în regulament: fraze clare şi vocabular îngrijit. Mai transpare de asemenea şi preocuparea autorului pentru dimensiunea educativă şi informativ-culturală a textelor citite la radio.

„Asasinarea lui Ion Duca a pus zăbranic pe steaguri, pe suflete, pe ţară şi pe lume”

Aprobările pe bandă rulantă ale regulamentelor făcute de Gheorghe Mugur au fost date de Alexandru Mavrodi. Fost şef al ziarului liberal „Viitorul”, acesta a fost primul politician ajuns la cârma radioului. Până la el, preşedinţia Consiliului de Administraţie a fost asumată fie de un specialist „tehnocrat” (Dragomir Hurmuzescu, fondatorul instituţiei), fie de o personalitate culturală de anvergură (sociologul şi academicianul Dimitri Gusti). A fost oarecum firesc ca necrologul premierului liberal I.G. Duca să fie scris şi citit la radio de către Gheorghe Mugur.

„E greu, mişcat fiind, să vorbeşti despre marele dispărut, mai ales când te-au legat de el firele de aur ale unei prietenii cereşti. Asasinarea lui Ion Duca, am spus, a pus zăbranic pe steaguri, pe suflete, pe ţară şi pe lume. A sfâşiat. A întins nori de tristeţă. A produs o emoţie universală. Presa lumii a înregistrat cu mâhnire şi cu un sentiment de grijă omorârea aceluia care a fost o forţă, un capital de omenie al ţării. (…) Garant al păcii interne şi externe, Duca a sfârşit în politică ca Isus în religie: ucis. Rămâi înmărmurit în faţa acestei tragedii. A fost un cutremur al sufletelor. (…) Murind, el a intrat în calendarul sfinţilor patriei, alături de mucenicii ei, şi a rămas cheagul care nu lasă să se destrame neamul”15.

Vârful de carieră în radio al lui Gheorghe Mugur e atins în iulie 1940, când devine preşedintele Consiliului de Administraţie. Dar succesul său e de scurtă durată şi are un cost politic. Şeful ştirilor şi al programului vorbit de la Societatea Română s-a înscris în partidul unic înfiinţat de regele Carol al II-lea, după cum reiese dintr-o adeverintă de la „Partidul Naţiunii” aflată în dosarul său personal din radio16.

Simpatiile pentru mişcările politice ale regelui par mai vechi; cu un an înainte, în cadrul emisiunii în limba germană, el susţinea o conferinţă la radio despre „Straja Ţării”, organizaţia de tineret înfiinţată de Carol al II-lea pentru a combate influenţa legionarilor17. Iar în martie 1938, el depunea jurământul de credinţă faţă de rege, probabil în virtutea funcţiei: „Jur credinţă Regelui Carol al II-lea. Jur să respect Constituţia şi legile ţării. Jur să-mi îndeplinesc cu onoare şi conştiinţă funcţiunea ce-mi este încredinţată şi să păstrez secretele serviciului. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” Jurământul a fost depus în faţa generalului Ştefănescu-Amza, preşedintele Consiliului de Administraţie şi a unui preot, după cum reiese din dosarul personal18.

Epurările din radio

După abdicarea regelui şi venirea legionarilor la putere, în septembrie 1940, Gheorghe Mugur este îndepărtat nu numai de la preşedinţia Consiliului de Administraţie, preluată de Nichifor Crainic, ci şi de la şefia ştirilor, el înaintându-şi demisia şi din funcţia de subdirector general al programelor19. Nu ştim dacă demisia a fost formulată la presiunea unui grup de legionari, de faţă fiind şi Crainic, „sub ameninţarea pistolului”, aşa cum susţine directorul general de atunci al radioului, Vasile Ionescu, că s-ar fi întâmplat în cazul său, în aceeaşi zi20. Dar surghiunul lui Gheorghe Mugur a fost şi el de scurtă durată. E repus în drepturi după reprimarea rebeliunii legionare şi i se plătesc, la cerere, şi salariile neîncasate în aceste câteva luni.

Ce păţise Gheorghe Mugur cu legionarii era însă un palid preambul pentru ce avea să îndure după 23 august 1944. În anii de război, radioul executase ordinele propagandei regimului de dictatură militară al lui Ion Antonescu. După încheierea Convenţiei de armistiţiu din septembrie, pentru unii şefi din radio faptul s-a constituit în cap de acuzare în campania de „epurare a elementelor hitleriste” din presă.

„Nu pot fi toleraţi la microfonul ţării”, scria în noiembrie 1944 oficiosul PCdR „Scînteia”, „criminali de război de teapa lui V.I. Ionescu, G.D. Mugur, directorul programelor, care au pe conştiinţă toată campania de aţâţări antisovietice din timpul războiului, ajutoarele sale N. Rădulescu, agentul lui Killinger şi Kohlhammer la microfon, şi Dem. Teodorescu, autorul jurnalelor vorbite din timpul războiului”21.

Primul val al epurărilor ajunge în radio în iunie 1945, când sunt daţi afară „definitiv“ 24 de angajaţi, iar 14 „temporar”22. La „definitivi“ au intrat directorul general Vasile Ionescu şi directorul de emisie Nicolae Rădulescu, în timp ce Gheorghe Mugur şi fiul său Valeriu au fost încadraţi la „temporari”. Oricum însă, pentru Gheorghe Mugur epurarea avea să fie definitivă. El nu s-a mai întors în radio precum alţi angajaţi, şi a încetat din viaţă în acelaşi an. Felul în care a fost dat afară a jucat probabil un rol în sfârşitu-i mai degrabă prematur. Pe 8 martie 1945, la două zile după instalarea guvernului Petru Groza, primeşte ordinul de serviciu nr. 43 bis prin care e înştiinţat că nu mai e director de programe23. Pe 7 aprilie i se pune în vedere să predea toate lucrările de serviciu şi e anunţat că „de pe 9 aprilie ora 14.00” i se interzice accesul în birourile Societăţii24. Două luni mai târziu, pe 9 iunie, primeşte acasă, prin poştă, înştiinţarea că e oficial epurat pe timp de un an25.

Înainte însă de a pleca din radio, Gheorghe Mugur mai face un regulament. În ianuarie 1945, pe când încă mai era director de programe, prezintă Comitetului de Direcţie o schiţă de funcţionare a Muzeului Societăţii Române de Radiodifuziune26. Gestul arată poate detaşarea lui Gheorghe Mugur. Afară, se schimbau guverne, se instalau comunişti, se încheia un război mondial şi se ivea o nouă lume – iar Gheorghe Mugur dorea un muzeu al radioului „menit să păstreze toată viaţa şi evoluţia instituţiei noastre, dela sfioasele mijiri ale începutului, la strădaniile de azi şi până la înfloririle de mâine”.

sursa: historia.ro, sursa: captură youtube.com

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE