Să fii părinte este o misiune grea, asemănătoare cu efortul artistului de a scoate din piatra neșlefuită o statuie perfectă. Relația părintelui cu copilul său se va reflecta în acțiunile acestuia din urmă, inclusiv în problemele sale comportamentale, în starea de dependență, în crizele emoționale și, pe termen lung, în reușita sa în viață. Deși nu există o rețetă pentru a crește un copil cuminte, cercetările psihologice au demonstrat că anumite conduite și atitudini ale părinților pot influența decisiv evoluția și succesul viitor al  odraslelor lor.

Orice părinte își dorește ca fiul sau fiica lui să nu intre în necazuri, să învețe bine și să ajungă să facă lucruri minunate când va deveni adult. Dar care este, în realitate, diferența dintre un copil cuminte și unul rebel și indisciplinat? Mulți dintre noi nu putem să spunem exact. Un copil cuminte trebuie să asculte mereu de părinți? Să fie respectuos? Să se descurce bine la școală? Câte lucruri ar trebui să facă un copil, ca să-l considerăm cu adevărat cuminte? A fi cuminte nu înseamnă a fi perfect. Implică, probabil, calități precum compasiunea, înțelegerea, auto-controlul, relațiile pozitive cu ceilalți. Dar „cumințenia” nu trebuie să contravină independenței, capacității de a găsi soluții și încrederii în sine a copilului. Tocmai de aceea este greu de găsit o definiție a sa. Un lucru este sigur: un copil bun are nevoie de încă un ingredient pentru a se „desăvârși””. Anume, de părinți pe măsură.

Dar ce pot face părinții ca să modeleze caracterul copilului?

Părintele este primul și cel mai puternic model al copilului. Fiecare cuvânt al său este un stimul sau o frână în calea copilului. Fiecare acțiune a sa este o lecție pe care cei mici- viitori adulți – și-o întipăresc în adâncul sufletului. În calitate de părinți, nu ne permitem să fim altfel decât cerem copilului pe care îl creștem. Un copil „cuminte” între părinți violenți sau impulsivi este, de fapt, un copil paralizat. Un copil care preia responsabilitățile adulților în casă, pentru că așa i se spune, nu-și mai poate trăi copilăria. Copilul care plânge în hohote la școală pentru că a luat o notă mică și va fi certat acasă, este, de fapt, un copil plin de frică. Aceste forme de ascultare și supunere trebuie din start eliminate: ele garantează doar nefericirea viitoare a copilului. „Cumințenia” se poate măsura doar în armonia dintre copii și părinți, în interacțiunea lor constructivă și plină de iubire. Copiii cuminți au părinți la fel de cuminți, părinți care știu să echilibreze cerințele lor cu fericirea copilului. Iată ce fac părinții care au copiii cuminți:

Au o relație sănătoasă unul cu celălalt

Copiii care provin din familii conflictuale, cu certuri, violență casnică sau părinți divorțați, au tulburări comportamentale mult mai frecvente decât cei din familii cu relații armonioase, după cum demonstrează și un studiu al Universității din Illinois. Chiar daca locuiesc cu un singur părinte, dar în condiții non-conflictuale, copiii sunt mult mai echilibrați decât cei care locuiesc cu ambii părinți, care, însă, nu se înțeleg, arată Robert Hughes, profesor la departamentul de dezvoltare umană și comunitară al Universității. Conflictele dintre părinți, înainte de a divorța, se imprimă puternic în memoria copilului, influențându-i comportamentul și reacțiile emoționale.

Își iubesc copilul, dar nu îl țin în puf

Un studiu din 2014, realizat pe 243 de persoane, a arătat că acei copii care au primit o îngrijire atentă, plină de sensibilitate, în primii ani de viață, au avut rezultate mai bune în școală, au dezvoltat relații armonioase și s-au bucurat de realizări mai mari în viața adultă. Atașamentul și afectivitatea sunt adevărate chei ale comportamentului infantil, dar trebuie să fie completate de încurajarea independenței copilului și responsabilizarea corespunzătoare vârstei. A ține copilul „în puf” este un neajuns la fel de mare că a-l priva de atenția și mângâierile tale. Un copil cuminte este cel care are o relație sănătoasă cu părintele, care se simte complet înțeles și încurajat de acesta. Nu trebuie confundată necesitatea copilului de a primi iubire și atenție cu răsfățul. Răsfățul nu este niciodată rezultatul faptului de a arăta copilului prea multă dragoste; de obicei, este consecința tendinței de a da lucruri materiale în loc de atenție și afecțiune.

Stimulează dezvoltarea socială a copilului

Cercetătorii de la Universitatea de Stat din Pennsylvania și de la Duke University au urmărit mai mult de 700 de copii, într-un studiu longitudinal de la grădiniță până la vârsta de 25 de ani. Studiul a arătat o corelație semnificativă între abilitățile lor sociale de când erau mici și succesul ca adulți, două decade mai târziu. Abilități precum capacitatea de a coopera cu ceilalți, de a fi de ajutor, de a-și înțelege sentimentele și a-și rezolva problemele au fost asociate cu succesul și adaptarea la vârsta adultă. „Acest studiu a arătat că a-i ajuta pe copii să-și dezvolte abilitățile sociale și emoționale este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate face un părinte pentru a-l pregăti pentru o viață armonioasă”, a arătat Kristin Schubert, director la fundația care a finanțat cercetarea.

Nu sunt stresați, sau nu arată copilului asta

„Stresul mamei, atunci când are probleme la muncă și încearcă să găsească timp și pentru copii, îi poate afecta puternic pe aceștia.” , arată co-autorul unui studiu recent, realizat de Universitatea Bowling Green State. Contagiunea emoțională este un fenomen real, care explică de ce starea de epuizare și frustrare a părinților se transferă la copii. Iar când sentimentele tale sunt atât de tulburate, cum ai putea pretinde reacții echilibrate de la copilul tău?

Își învață copilul să respecte regulile și să-și asume consecințele

Nu este ușor să dezvolți o relație bazată pe respect cu copilul tău. Autoritatea excesivă inspiră teamă, determina dependență și îndepărtează sufletește. Permisivitatea inhibă abilitățile sociale și dezvoltarea emoțională a copilului și nu încurajează maturizarea. Un copil cuminte ascultă de părinți nu din obligație, ci pentru că are încredere în ei și în sfaturile lor, pentru că a învățat din experiență să-i aprecieze și să le caute aprobarea.

Astfel de părinți îi învață pe copii o manieră rațională de asumare a responsabilităților și consecințelor acțiunilor proprii. Ei nu vor spune niciodată „Faci astfel pentru că așa am hotărât eu sau pentru că așa trebuie”, ci le vor arăta copiilor, pas cu pas, legăturile dintre faptele lor și rezultatele obținute. Vor dobândi astfel rol de îndrumători și respectul copilului lor. Foarte importantă în trasarea regulilor este consecvența. „Dacă regulile tale variază de la o zi la alta sau dacă tu te dezici câteodată de propriile reguli, comportamentele nepotrivite ale copilului reflectă această inconstanță. Cel mai important instrument al părintelui pentru respectarea regulilor este consecvența. Când părinții nu sunt consecvenți, copiii sunt confuzi și încalcă mult mai ușor prescripțiile impuse”, susține Laurence Steinberg, PhD, în cartea să „The Ten Basic Principles of Good Parenting”.

Știu să empatizeze cu copilul

Mulți părinți se plâng de copiii lor, deveniți adolescenți, spunând că nu se mai înțeleg cu ei și că se tem de reacțiile și acțiunile lor. În realitate, de multe ori, părintele nu ține pasul cu dezvoltarea copilului. Vârsta afectează puternic comportamentul copilului. Un adolescent poate fi iritabil, nervos, depresiv.

Poate dormi prea mult sau prea puțin, poate avea probleme de învățare. Simte nevoia să fie mai independent, iar cuvântul prietenilor începe să conteze mai mult decât al părinților. Transformările din corpul și mintea sa determină reacții neașteptate, care îi surprind și îi îngrijorează pe părinți. Dar a-l forța să răspundă regulilor noastre și a face presiuni asupra lui nu este răspunsul la aceste schimbări. Un părinte trebuie să se documenteze legat de trăsăturile fiecărei vârste și să nu catalogheze cu ușurință schimbarea ca abatere de la disciplină. Este absolut natural că regulile valabile la vârsta de 8 ani să fie total nepotrivite la 14 ani. Un copil care-și afirmă independența și personalitatea nu este neapărat un rebel.

Părintele trebuie să evolueze odată cu vârstele copilului; la adolescență, educația se face prin colaborare și negociere, constrângerile putând amplifica starea de revoltă ce apare de regulă în această perioadă. Să nu uităm că ceea ce era riscant la o vârstă mai mică, devine sursă de încredere și responsabilizare la o vârstă mai mare. „Trasarea limitelor ajută copilul să-și dezvolte autocontrolul. Încurajarea independenței îl sprijină să fie responsabil și să găsească singur soluții. Pentru a avea succes, este nevoie de amândouă”, arată Steinberg.

Nu apelează la pedepse severe și exagerate

Un părinte care folosește frecvent pedepse severe nu poate pretinde că are un copil cuminte. Disciplina excesivă schimbă doar pe moment comportamentul copilului. Pe termen lung, lasă urme profunde, precum încrederea scăzută în propria persoană, sentimentele de umilință și de rușine, falsa obediență, incapacitatea de a se afirma pe sine, rebeliunea de mai târziu sau chiar simptome psiho-somatice. Părinții nu trebuie să-și lovească niciodată copii, sub nici o justificare. „Copiii care sunt bătuți acasă sunt mult mai înclinați spre violență, tind să-și descarce agresivitatea asupra altora și au relații tensionate cu colegii lor, fiind implicați adesea în acte de bullying”, arată Steinberg.

Disciplina axată pe responsabilizare și înțelegerea consecințelor, atitudinea calmă, gestionarea propriilor stări de nervozitate și a furiei în fața refuzului copilului, consecvența cu propriile reguli, respectul față de copil fac parte din atitudinea generală a unui bun părinte. Copiii îi tratează pe ceilalți așa cum părinții îi tratează pe ei înșiși. Relația cu propriul copil este fundația relației acestuia cu lumea.

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE