Știri
Mămăligă, sarmale, cârnați, slănină și ciorbă de fasole: Care sunt mâncărurile tradiționale la români și cât de autohtone sunt
Bucataria romaneasca este plina de preparate gustoase, aratoase care ne fac sa ne simtim mandrii. Iar strainii care vin in tara noastra le apreciaza si le lauda
Probabil te gândești că celebrii mici– sunt tipic românești. Află că nu! Ei sunt considerați mâncare tradițională și în Serbia și Bosnia. La fel stau lucrurile și cu sarmalele, diversele sortimente de cârnați, sau chiar celebra țuică, pe toate acestea le putem întâlni și în alte țări din Balcani.
Și da, avem și mâncăruri specifice românești, poate unele dintre ele cunoscute doar populației anumitor regiuni din țara noastră ca ciorba de potroace, slănina afumată, bulzul cu brânză de burduf, și multe altele încă.
Sarmalele, zic unii, le-am „luat” de la turci sau greci; ciorba cu borş – de la ucraineni ori ruşi, gulaşul de la unguri… O fi. Dar dacă ar fi să căutăm nişte mâncăruri „neaoşe”, nişte bucate pe care să le putem socoti chiar tradiţional româneşti, la ce ne-am opri?
Păi, lucrurile sunt tare complicate, mult mai complicate decât par, ceea ce, însă, face demersul şi mai interesant. Să explorăm, aşadar, subiectul, pătrunzând în trecut cât de departe ne îngăduie informaţiile arheologice. Află mai multe de pe radiounirea.ro.
Întrebaţi care ar fi, după părerea lor, mâncarea cea mai neaoş românească, mulţi ar răspunde numaidecât „mămăliga” şi ar şi vedea instantaneu, cu ochii minţii, o mămăligă de porumb, galbenă ca soarele, aburind în mijlocul mesei.
Pe de o parte, ar avea dreptate, în măsura în care „tradiţională” ar însemna „foarte mult consumată, de vreo 10-15 generaţii”. Pe de altă parte, mulţi greşesc, închipuindu-şi că mămăliga de porumb are cine ştie ce istorie lungă pe meleagurile noastre şi se miră auzind că românii nu cunosc porumbul decât de vreo 350 de ani. Se miră deoarece nu ştiau – sau au uitat – că porumbul a venit din America, după descoperirea acesteia de către Cristofor Columb (1492) şi a intrat în Europa prin vest, ajungând la noi abia în secolul al XVII-lea.
Bun la gust şi foarte productiv, el a înlocuit rapid meiul, care fusese până atunci „cereala de mămăligă” a românului. Meiul – sau mălaiul, cum mai era numit atunci – era consumat de populaţia din Ţările Române, mai ales în Moldova şi Muntenia, pe scară atât de largă încât, relatează un misionar catolic călător pe la noi, Mihai Viteazul era poreclit de saşi, în derâdere, „Mălai-Vodă.”
Meiul e, aşadar, un aliment vechi în cultura culinară românească, numai că tradiţia folosirii lui a fost curmată de apariţia porumbului, care i-a luat locul ca aliment de bază în dieta ţăranului român. Mămăliga de porumb a devenit mâncarea de zi cu zi; efectiv, era hrana de bazăa ţăranilor români, care „uneori fac şi de trei ori pe zi mămăligă”, cum scrie dr. Gheorghe Crăiniceanu în lucrarea sa „Igiena ţeranului român” (1895). Problema era că starea materială precară a majorităţii populaţiilor româneşti la acea vreme făcea ca mămăliga să fie aproape singura hrană a oamenilor, ceea ce provoca mari probleme de sănătate. Porumbul, oricât de hrănitor, nu putea furniza toate principiile nutritive necesare organismului uman şi mulţi ţărani sufereau de boli carenţiale, datorate malnutriţiei. În special pelagra făcea ravagii, iar numeroşi medici şi alţi oameni de ştiinţă, care au studiat condiţiile de trai ale ţăranilor români în secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX, denunţau această stare de lucruri, considerând că alimentaţia bazată pe porumb era cauza majoră a epidemiilor de pelagră.
Revenind la subiectul nostru, mămăliga de porumb este, aşadar, o mâncare tradiţională, dar nu aşa de veche cum cred mulţi.
Şi la fel stau lucrurile şi cu alte alimente care ni se par cum nu se poate mai tradiţionale (şi chiar sunt, în sensul că le ştim de mult şi le consumăm mult), dar care, în realitate, au venit din Americi şi au la noi o tradiţie de vreo 300-400 de ani, nu de mii de ani: fasolea – păi ce e mai tradiţional decât o iahnie de fasole? -, cartofii, dovleacul, ca să nu mai vorbim de ardeii şi roşiile care ilustrează tradiţia românească a grădinăritului.
Ceea ce e remarcabil e felul în care am adoptat noi aceste plante exotice şi le-am integrat în bucătăria noastră tradiţională, înlocuind astfel turtele şi mămăliga de mei cu echivalentele lor din porumb, adăugând în repertoriul plăcintelor (alături de cele cu mere sau cu brânză) pe cea cu dovleac şi făcând şi alte felurite substituiri, adăugiri, combinaţii care ne-au dus spre gusturile şi bunătăţile de azi.
Preistoria culinară
Dar, dacă vrem să ştim ce se mânca pe melegurile noastre înainte de descoperirea Americii (eveniment care a avut un impact major asupra culturii culinare a Europei), să căutăm mai degrabă, departe de tot în trecut, ca să aflăm ce mâncau în vechime strămoşii noştri.
Iar epoca din care avem ceva mai mutle informaţii este Neoliticul, perioada în care oamenii au renunţat treptat la viaţa nomadă, devenind sedentari, şi au trecut de la traiul de vânători-culegători la cel de păstori şi cultivatori de plante.
Cercetările arheologice arată că, în Neolitic, oamenii cultivau, pe teritoriul de azi al României, grâu (mai multe specii decât azi), orz, ovăz, secară, mei.
Cu meiul, am văzut ce s-a întâmplat; ovăzul, la noi, nu este o hrană a oamenilor, ci a animalelor, deşi nu se poate şti dacă în preistorie lucrurile stăteau la fel ca azi. Dintre toate, grâul are o prezenţă nu numai îndelungată şi neîntreruptă, ci şi o importanţă aparte între alte cereale, lucru dovedit nu numai de descoperirea de boabe de grâu în vestigiile unor aşezări preistorice, dar şi de multele rituri şi ceremonii, mituri şi superstiţii legate de el şi de cel mai important produs obţinut din el – pâinea.
Există, de asemenea, unele dovezi al cultivării viţei-de-vie, deşi nu e clar dacă înaintaşii noştri preistorici făceau şi vin.
Ce se mai mânca pe vremuri la noi şi se mai mănâncă şi azi, ca să putem zice că are tradiţie lungă de tot? Parcă-i aud pe carnivori strigând: „Porcul!”
Corect, hai să vorbim şi despre hrana de origine animală, mai ales că animalele lasă adesea urme arheologice mai evidente decât plantele. În general, oasele şi dinţii animalelor se păstrează mai bine decât materia vegetală, mai fragilă, aşa că arheologii pot afla multe despre activităţile de creştere a animalelor şi despre folosirea diferitelor specii ca surse de hrană.
Ce ne spun, în acestă privinţă, dovezile arheologice găsite la noi în ţară?
Creşterea animalelor datează tot din Neolitic, când au fost domesticite câteva specii de mamifere care stau şi azi la baza industriei cărnii şi a lactatelor.
Astfel, în mileniul al V-lea î.e.n., existau populaţii care creşteau vaci pentru carne şi lapte, sugerează un studiu al vestigiilor descoperite în situl arheologic Borduşani-Popină, din sud-estul României. Şi tot în situl de la Borduşani-Popină, precum şi la Hârşova, au fost descoperite dovezi ale unor activităţi bine organizate de creştere şi sacrificare a caprelor şi oilor, precum şi dovezi ale pescuitului, arătând că şi peştele era parte a alimentaţiei strămoşilor noştri preistorici.
Creşterea caprelor, a oilor şi a vacilor a precedat, se pare, creşterea porcilor; un studiu din anul 2012 arată că, pe tot teritoriul de azi al României, în Neoliticul timpuriu, în depozitele de oase de animale domestice, aceste specii de rumegătoare erau mult mai bogat reprezentate decât porcul. Autorii au explicat fenomenul prin faptul că respectivele comunităţi umane nu erau bine statornicite, aveau o mobilitate mare, datorată nevoii de a asigura hrană pentru bovine, capre şi oi. Porcii domestici încep să aibă o prezenţă semnificativă abia spre sfârşitul Neoliticului, sugerând că respectivele comunităţi umane deveneau sedentare în tot mai mare măsură. Faptul că – după cum arată studiul oaselor – porcii erau sacrificaţi, cel mai adesea, înainte de vârsta de doi ani indică faptul că specia era crescută pentru carne. Deşi existau deosebiri între porcii domestici şi mistreţi, ele nu erau atât de pronunţate ca astăzi; cercetătorii cred că porcii trăiau într-o stare de semi-libertate, ceea ce favoriza încrucişările dintre porcii domestici şi mistreţi.
Oricum ar fi, carnea de porc se bucură într-adevăr, în această parte a lumii, de o preţuire ce datează de multe milenii; e cum nu se poate mai tradiţională, aşa cum de altefel cred şi simt mulţi dintre români.
Găinile, domesticite în Asia (unde trăieşte specia sălbatică din care descind), au ajuns în estul Europei probabil în jurul anului 3000 î.e.n.; ele sunt strămoaşele găinilor pe care le creştem azi, specie de bază în alimentaţia noastră, datorită producţiei mari de carne şi ouă.
Dar ce se poate spune despre modul de a găti? Neoliticul a adus şi în această privinţă schimbări uriaşe. Pe lângă cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, Revoluţia Neolitică a implicat şi dezvoltarea unui nou meşteşug: cel al olăritului, care permitea oamenilor să fabrice vase de ceramică. Până atunci, lipsa vaselor nu prea permisese cine ştie ce varietate în modul de preparare a hranei; frigerea pe jar sau pe pietre încinse era probabil cel mai răspândit fel de a găti. Vasele de lut au însemnat o mare schimbare, căci, chiar dacă nu rezistau bine la contactul direct cu flacăra, îngăduiau totuşi omului să prelucreze în hrana în moduri mai felurite, să imagineze noi modalităţi de a depozita alimentele şi de a le conserva.
Strămoşii noştri neolitici mâncau cu siguranţă multe alimente pe care noi nu le mai mâncăm azi; alături de plantele cultivate şi de carnea şi lactatele pe care le obţineau de la animalele domestice, ei consumau şi o varietate mare de specii sălbatice, suplimentându-şi alimentaţia cu păsări şi mamifere – vânate ori prinse cu capcane -, cu peşti, cu ciuperci, cu frunze şi fructe de plante sălbatice, prelungind astfel, într-o măsură, modul de viaţă al strămoşilor lor vânători-culegători, suprapunându-l parţial peste noul fel de trai – de păstori şi agricultori – la care îi dusese Revoluţia Neolitică.
Unii cercetători vest-europeni au explorat universul culinar preistoric prin prisma ingredientelor şi a modului de a găti; unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti este arheologul britanic Jacqui Wood, care s-a specializat în studiul şi reconstituirea vieţii de zi cu zi a populaţiilor preistorice europene şi este, printre altele, autoare a unor cărţi de bucate cu reţete „stil preistoric”. Multe dintre reţetele ei se potrivesc cu ceea ce ştim despre alimentaţia înaintaşilor noştri din Epoca de Piatră, aşa că, pentru cei pasionaţi de bucate preistorice, cărţile ei (Prehistoric Cooking; Tasting the Past) sunt o sursă de inspiraţie dintre cele mai interesante.
Dar să încheiem cu o reţetă culeasă de un iubitor şi cunoscător român al hranei: Radu Anton Roman (1948 – 2005). Cartea lui cea mai cunoscută şi mai îndrăgită, „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti,”, repertoriază sute de reţete de mâncăruri care, dacă n-or fi toate vechi, sunt totuşi „tradiţionale” în sensul că sunt binecunoscute şi mult-mâncate (cel puţin pe plan local), ştiute de cei ai locului şi considerate şi ele „de-ale locului”. (Adesea, două generaţii sunt de ajuns pentru ca o mâncare să ajungă să fie socotită tradiţională; păi, dacă o găteau şi mama şi bunica, cum să nu fie tradiţională?)
Printre ele, iată una într-adevăr neobişnuită, care l-a impresionat pe autor prin aerul ei de vechime pierdută în timp. Mâncare „ciudată, neaşteptată, elementară”, spune Radu Anton Roman despre „păpuşile de dragavei” înscrise de el în capitolul consacrat mâncărurilor olteneşti. ”Are ceva ritual, neliniştitor, poartă un mesaj din străvechime.”
Cum se face? Se leagă mănunchiuri de ştevie, se frig pe grătar, se curăţă de frunzele arse de la exterior, li se dă gust cu ardei iute tocat şi o zeamă de oţet amestecat cu apă şi sare şi se mănâncă.
Dacă am elimina ardeiul iute şi grătarul – adaosuri istorice mai recente – ce ar mai rămâne? Într-adevăr, o mâncare primitivă, ce-ar evoca o epocă foarte îndepărtată a istoriei şi a gătitului; ar părea că datează de dinaintea inventării neolitice a oalelor, dintr-un timp când carnea nu era la îndemână în ograda crescătorului de animale, aşa că era mai îndemână o „friptură” de frunze verzi, de buruieni adunate de pe câmp, cu care oamenii să-şi mintă foamea. Şi ar fi o reţetă care ar mulţumi şi pe cel mai împătimit adept al dietei paleolitice, atât de „la modă” azi.
Sursa:descopera.ro, zahanablog.wordpress.com
Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE
Prier înseamnă timp favorabil, prielnic atât pentru semănatul holdelor dar și pentru turmele de animale. Datini, tradiții și obiceiuri românești, în luna aprilie
Conform tradiției populare românești, luna aprilie se mai numește și „Prier”. Această denumire populară, a lunii aprilie, provine de la verbul “a prii” și înseamnă timp prielnic pentru semănături, ori lucrări în gospodărie .
Când vremea este înșelătoare, cu timp friguros și secetos pentru lucrările de primăvară, aprilie anunță sărăcie și se numește și ”Traistă-n băț”. De fapt, în spiritualitatea populară se și spune că ”Prier priește, dar și jupuiește!”, aluzie la zilele capricioase, cu timp potrivnic lucrărilor de sezon. În această lună se continuă semănatul de primăvară, început în martie. Acum se închid țarinile, ceea ce înseamnă că oile și vitele nu mai au voie să pască libere iar pășunatul devălmaș este întrerupt pentru câteva luni, se formează turmele, se repară gardurile țarinilor, se tund oile înainte de a fi urcate la munte etc. Se mai spune, despre luna aprilie, că este o lună capricioasă în care vremea va fi ori geroasă, ori călduroasă. Totodată, în luna lui aprilie se fac prevestiri ale vremii ce va urma, astfel se nasc o parte din superstițiile acestei luni.
Dacă în luna lui Prier este vreme frumoasă și călduroasă, atunci luna mai va avea vreme rece, cu înghețuri; Dacă la Prier este vreme posomorâtă și rece, atunci luna lui mai va avea vreme frumoasă și călduroasă; Negura de la răsărit, din luna aprilie, e semn bun pentru anul în curs; Dacă în aprilie tună și fulgeră, atunci nu există motive să ne temem de ger; Vremea frumoasă din luna aprilie ne va aduce o vară furtunoasă, etc.
Veseli de 1 aprilie – superstiții de 1 aprilie
Ziua Păcălelilor şi Ziua internațională a păsărilor. Dar pe noi ne interesează primul aspect. De unde vine? Cum se … manifestă? şi ce superstiții avem de 1 Aprilie?
Ziua de 1 Aprilie a fost întotdeauna un prilej de distracție şi cum e sănătos să râzi, ne bucurăm şi noi când avem prilejul. Se pare că originile acestei zile se regăsesc, ca multe alte obiceiuri, în schimbarea calendarului gregorian. Se spune că, odată cu această schimbare, mulți nu s-au putut obişnui cu noile date ale sărbătorilor. Și atunci, în timpul lui Carol al IX-lea, mulți neadaptați sărbătoreau Anul Nou la… 1 Aprilie! Cei ce sărbătoreau astfel erau numiți „nebuni de Aprilie”. Apoi obiceiul s-a perpetuat până-n zilele noastre, pierzându-şi semnificația inițială şi păstrând doar… ”nebunia”. Pentru că e o nebunie veselă şi plăcută! Superstiţia spune că păcăleala de 1 Aprilie trebuie făcută până la ora 12:00, cele după această oră, se zice că aduc ghinion. Tot o superstiţie spune că în ziua de 1 Aprilie nu se fac căsătorii, pentru că: ori acestea nu durează, se destramă, ori soţul va fi „sub papuc”. La noi, se spune că dacă nu păcăleşti pe nimeni de 1 Aprilie, tot anul până la celălalt 1 Aprilie vei fi tu cel păcălit. Tot anul? Nu-i cam mult? Dar dacă aşa zice superstiţia, să ne grăbim să păcălim pe cineva. Pardon: ce vă spunem mai jos nu-i păcăleală.
Sărbătoarea Floriilor – tradiții și obiceiuri
Intrarea Domnului în Ierusalim sau Floriile este prima sărbătoare cu dată schimbătoare din calendarul anului bisericesc. Totodată, Floriile deschid ciclul sărbătorilor pascale, care se încheie la Înălțarea Domnului. În ziua de Florii există obiceiul de a merge la Biserică cu ramuri de salcie înmugurite, pentru a fi sfințite de către preot. Conform tradiției creștine, obiceiul ne amintește de intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, înainte de Patimi, când a fost întâmpinat de mulțime cu ramuri de măslin și crenguțe de palmier sau flori. Crenguțele de salcie vor fi împărțite credincioșilor ce au participat la slujba de Florii. Aceștia vor lua crenguțele acasă și le vor pune la geamuri, la uși și la porți pentru a le apăra casele de rele și necazuri. În unele zone ale țării, oamenii de la sate se încing cu ramurile de salcie, peste mijloc, deoarece se spune că acest ritual îi apără de boli și îi face mai robuști. Exista și obiceiul ca părinții sa-și lovească copiii cu nuielușa de salcie, când veneau de la biserică. Credeau că așa vor crește sănătoși și înțelepți. Oamenii le puneau și pe pomii fructiferi, pentru a-i ajuta să rodească. Exista credința că abia acum pomii prind putere să rodească. De aceea, nu se plantau pomi înainte de Florii, de teama ca aceștia să nu rămână fără rod. În ziua de Florii, stupii erau împodobiți cu ramurile de salcie sfințite, ca albinele să se bucure de binecuvântarea divină. În unele sate, mâțișorii erau aruncați în curte când începea să bată grindina. Însă, ramurile de salcie aveau în principal menirea de a-i feri pe oameni de duhurile necurate, sau erau utilizate și în scopuri terapeutice, oamenii înghițeau mâțișori de pe ramura de salcie, pentru a fi feriți de diferite boli. Un alt obicei, întâlnit în ziua de Florii, este acela de a trece pe la mormintele rudelor pentru a le agăța de cruci crenguțele de salcie, astfel aceștia vor ști că Paștele se apropie. Tot în ziua de Florii, șnurul de mărțișor se va agăța într-un copac înmugurit sau înflorit pentru a avea sănătate și belșug în anul ce urmează. Totodată, ziua de Florii este prilej de sărbătoare pentru cei cu nume de flori, deoarece își serbează onomastica.
Obiceiul Lazaritelor
Înainte de a intra în Ierusalim, Hristos l-a înviat pe Lazăr. Învierea lui Lazăr este simbolul învierii viitoare a neamului omenesc. În popor se crede că Lazăr era un fecior tânăr, fratele fetei care s-a căsătorit cu Dragobete, Cap de Primăvară. Potrivit tradiției, într-o sâmbătă Lazăr a plecat cu oile la păscut, lăsând-o pe mama sa să facă plăcinte. Urcând întru-un copac să ia muguri pentru animale, își aduce aminte de plăcinte. Se grăbește să coboare, cade și moare. Potrivit legendei că Lazăr ar fi murit de dorul plăcintelor, exista obiceiul ca în această sâmbătă, femeile de la țară să facă ofranda de pomenire a morților împărțind plăcinte de post. Profesorul Ion Ghinoiu afirma că în ajunul sau sâmbăta Floriilor, se efectua un ceremonial complex, numit Lazarita, care era structurat după modelul colindelor. Ion Ghinoiu afirma că Lazarita era un ceremonial la care participau numai fetele. „Una din fete, numita Lazarita, se îmbrăca în mireasă și colinda împreună în fața ferestrelor caselor unde au fost primite. Lazarita se plimba cu pași domoli, înainte și înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simpla, drama lui Lazăr sau Lazarica: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da animalelor frunza, moartea neașteptată prin căderea din copac, căutarea și găsirea trupului neînsuflețit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci”.
Sărbătoarea dinților
Ziua de 11 aprilie este dedicată Sfântului Antipa, despre care oamenii din popor cred că vindecă durerile de dinți și măsele. Sfântul Antipa s-a rugat pentru cei care îi vor face pomenire să fie feriți de patimi și de alte boli, între care și nesuferita durere a dinților.
Sursa:azm.gov.ro, sursa foto:dragusanul.ro
Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLEȘtiri
Ziua Păcălelilor: Originea acestei zile și cum este sărbătorită în alte țări. Nimeni nu are voie să se supere pe 1 aprilie
De Ziua Păcălelilor nimeni nu are voie să se supere: Care este originea zilei
În fiecare an, la 1 aprilie, oamenii din lumea întreagă marchează Ziua păcălelilor, cunoscută și ca Ziua păcălitului sau Ziua nebunilor, când fiecare încearcă, cu mai mult sau mai puțin succes, să-i facă o șotie colegului, prietenului, vecinului, unui membru de familie, mai exact, toată lumea păcălește pe toată lumea.
Celebrarea Zilei Pacalelilor isi are originile in Franta, in secolul al XVI-lea, cand a fost adoptat calendarul Gregorian, care a mutat Anul Nou de la 1 aprilie la 1 ianuarie. Vestea noului calendar s-a raspandit incet iar cei care continuau sa sarbatoreasca anul nou de 1 aprilie era considerati ″pacalitii de 1 aprilie″.
In Franta, 1 APRILIE, ZIUA PACALELILOR, este numita Poisson d’Avril, adica „pestele de aprilie”, cu referire la un peste tanar, usor de capturat. Francezii obisnuiesc sa-si pacaleasca prietenii lipind-le pe spate un peste de hartie. In momentul in care cineva descopera farsa, acesta trebuie sa strige „Poisson d’Avril!”.
Timp de 200 de ani, practica farselor de 1 APRILIE, ZIUA PACALELILOR, s-a raspandit in Anglia si in Statele Unite. Toate farsele trebuie sa fie facute pana la ora pranzului. Orice farsa facuta dupa aceasta ora va aduce ghinion farsorului.
ZIUA PACALELILOR, 1 APRILIE – Cei care nu raspund cu zambetul pe buze unei farse facute de vor fi urmariti de ghinion tot anul. Barbatii pacaliti de o femeie frumoasa de Ziua Pacalelilor vor ajunge sa o ia de nevasta, sau, daca barbatul este casatorit, cei doi vor ramane prieteni foarte buni.
Originea acestui obicei nu este cunoscută cu exactitate. Unii consideră că aceasta este legată de schimbarea anotimpului, în timp ce alții cred că provine de la adoptarea noului calendar. Ipoteza acceptată de majoritate, însă, susține că obiceiul păcălelilor de 1 aprilie a apărut în vestul Europei, pe la jumătatea secolului al XVI-lea, conform site-ului www.infoplease.com. În vechiul calendar iulian, Anul Nou se sărbătorea la 1 aprilie, dar în 1582, papa Grigorie al XIII-lea a făcut trecerea de la vechiul calendar iulian la noul calendar, care avea să-i poarte numele — calendarul gregorian, sărbătoarea Anului Nou mutându-se de atunci pe 1 ianuarie. Oamenii au avut probleme în a se obișnui cu noua dată a acestei sărbători și au continuat să-și trimită felicitări și să-și facă urări tot pe 1 aprilie. Cei care continuau să sărbătorească Anul Nou la 1 aprilie au fost numiți „nebuni de aprilie”, de unde și denumirea de Ziua nebunilor (April Fools’ Day) sau Ziua păcălelilor. Cu timpul, felicitările trimise pentru Anul Nou la 1 aprilie au început să fie considerate farse, fiind însoțite adeseori de cadouri hazlii, relatează Agerpres.
Ziua de 1 aprilie este recunoscută ca Zi a păcălelilor în majoritatea țărilor lumii. Marcată mai întâi în Europa, a trecut peste ocean și s-a răspândit apoi în majoritatea țărilor de pe glob. Este totuși sărbătorită cu preponderență în Europa și în America și mai puțin de civilizațiile orientale.
La noi în țară, Ziua păcălelilor se sărbătorește începând cu secolul al XIX-lea. Potrivit site-ului www.istorie-pe-scurt.ro, se obișnuiește ca farsele să fie făcute până la ora prânzului, altfel acestea aduc ghinion păcăliciului. Tradiția spune că dacă o fată frumoasă reușește să te păcălească, trebuie să o iei de nevastă sau măcar să fii prietenul ei. Dar nu este indicat să te căsătorești la 1 aprilie, pentru că bărbatul însurat în această zi va fi toată viața sub papucul nevestei. Copiii născuți la 1 aprilie vor avea succes pe aproape toate planurile, dar ar fi bine să stea departe de jocurile de noroc.
Prin celebrarea acestei sărbători, ziua de 1 aprilie devine un prilej de bucurie și de distracție pentru toți cei care au simțul umorului, sau, așa cum spunea scriitorul Mark Twain, „ziua de 1 aprilie este ziua în care ne amintim ce suntem în celelalte 364 de zile ale anului”.
Alte superstitii de 1 APRILIE – ZIUA PACALELILOR:
=> In regiunea Tirol, din Elvetia, un manunchi de paie este ingropat de 1 APRILIE, pentru ca recolta sa fie bogata in sezonul urmator.
=> Copiii nascuti de ZIUA PACALELILOR vor fi norocosi in afaceri, dar vor fi urmariti de ghinion la jocurile de noroc.
=> Indragostitii nu ar trebui sa se casatoreasca pe 1 APRILIE, pentru ca mariajul nu va functiona, ori pentru ca femeia va fi “cocosul” in familie.
=> Cel care nu va pune la cale o farsa de ZIUA PACALELILOR va fi pacalit pentru tot restul anului.
Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLEȘtiri
Digitalizare a Serviciului de Ambulanță Județean Alba: Licitație pentru achiziții de peste 2,8 milioane de lei
Digitalizare a Serviciului de Ambulanță Județean Alba
Serviciul de Ambulanță Județean Alba a lansat în Sistemul Electronic de Achiziții Publice (SEAP) o procedută de achiziție derulată în cadrul unui amplu proiect de digitalizare finanțat prin PNRR.
Achiziția are o valoare totală estimată de peste 2,8 milioane de lei.
Serviciul de Ambulanță Județean Alba a semnat, la sfârșitul lunii septembrie 2024, contractul de finanțare pentru implementarea proiectului ”Digitalizarea Serviciului de Ambulanță Județean Alba”.
Scopul proiectului este implementarea unui sistem informatic integrat printr-un ansamblu arhitectural digital ce îmbină în mod armonios echipamentele hardware și aplicațiile software.
Obiectivele proiectului sunt îmbunătățirea/dezvoltarea rețelelor de comunicații și a infrastructurii IT și hardware la nivelul instituției și implementarea unui software non-clinic integrat și interoperabil.
Achiziția în curs cuprinde echipament si accesorii pentru computer, computere portabile, computer de birou, surse de alimentare electrică continuă, echipament de rețea, pachete software pentru editare de text, servere și servicii de instalare de computere și de echipament de procesare a informațiilor.
Data limită pentru primirea ofertelor este 28 aprilie.
Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE
APRILIE, Prier: Datini, tradiții și obiceiuri românești
Prier înseamnă timp favorabil, prielnic atât pentru semănatul holdelor dar și pentru turmele de animale. Datini, tradiții și obiceiuri românești,...
Ziua Păcălelilor: Originea acestei zile și cum este sărbătorită în alte țări. Nimeni nu are voie să se supere pe 1 aprilie
De Ziua Păcălelilor nimeni nu are voie să se supere: Care este originea zilei În fiecare an, la 1 aprilie,...
Digitalizare a Serviciului de Ambulanță Județean Alba: Licitație pentru achiziții de peste 2,8 milioane de lei
Digitalizare a Serviciului de Ambulanță Județean Alba Serviciul de Ambulanță Județean Alba a lansat în Sistemul Electronic de Achiziții Publice...
Echipamente digitale pentru Școala Gimnazială Drașov: Licitație lansată în SEAP
Echipamente digitale pentru Școala Gimnazială Drașov Primăria Șpring a lansat în Sistemul Electronic de Achiziții Publice (SEAP) procedura de achiziție...
Lucrările înaintează în forță pe Drumul Județean 107K Întregalde-Bârlești (intersecție cu Transapuseana)
Lucrările înaintează în forță pe Drumul Județean 107K Întregalde-Bârlești Lucrările înaintează în forță pe Drumul Județean 107K Întregalde-Bârlești (intersecție cu...
Lucrările la noua Grădiniță 16 din Alba Iulia, recepționate: Din toamnă, spații și dotări moderne pentru 160 de preșcolari
Lucrările la noua Grădiniță cu P.P. nr. 16 din Alba Iulia au fost recepționate: Spații și dotări moderne pentru 160...
Liceul Teoretic Teiuș, Alba, partener al programului Bookster în școli
Liceul Teoretic Teiuș, Alba – Partener al programului Bookster în școli Liceul Teoretic Teiuș, din județul Alba, este una dintre...
Calificare la faza națională a Olimpiadei de Limba și Literatura Română și premii importante la etapa județeană pentru elevii Colegiului Militar din Alba Iulia
Calificare la faza națională a Olimpiadei de Limba și Literatura Română și premii importante la etapa județeană Dragostea pentru cuvânt,...
Expoziția trilingvă „Andreanum 800 de ani – Lege și Constituție la Sașii Transilvăneni” + 100 de Ecouri Locale, la Palatul Principilor Transilvaniei din Alba Iulia
Expoziția trilingvă „Andreanum 800 de ani – Lege și Constituție la Sașii Transilvăneni” + 100 de Ecouri Locale, la Palatul...
26 martie: Ziua mondială de luptă împotriva epilepsiei
Zi mondială de luptă împotriva epilepsiei În 26 martie este marcată „Ziua Mondială de Luptă Împotriva Epilepsiei”. Aceasta a fost...
Humus, rețeta minune în perioada de post: Ce este și ce beneficii are
Perioada de post a reprezentat dintotdeauna o provocare pentru creativitatea gospodinelor. Dorința oamenilor de a găsi rețete sănătoase și, în...
Noi investiții pentru diagnosticul cancerului, la Spitalul Județean de Urgență din Alba Iulia: Licitație pentru dotarea Laboratorului de Genetică și Diagnostic Molecular
Noi investiții pentru diagnosticul cancerului la spitalul din Alba Iulia Spitalul Județean de Urgență Alba Iulia a lansat în Sistemul...
Înscrieri în clasa pregătitoare 2025: Cererile-tip pot fi depuse în perioada 31 martie – 6 mai
Parintii ai caror copii implinesc varsta de 6 ani pana la data de 31 august 2025 pot depune cererea-tip pentru...
Locuri de muncă în Alba: 510 job-uri vacante, la data de 11 martie 2025. Cine angajează și ce posturi sunt
Peste 500 de job-uri vacante, în județul Alba, la data de 11 martie 2025 Sunt 510 locuri de muncă disponibile...
Mesaje de 8 MARTIE: Felicitări și urări de ZIUA FEMEII
8 Martie, Ziua Internațională a Femeii Fie că este vorba de mămici, soții, iubite, prietene sau colege, cu toţii transmitem...
„Să iubim și românește”: După sărutul de Valentine`s Day urmează „pupatul” de Dragobete
Dragobetele se sărbătorește, ca în fiecare an, pe data de 24 februarie, iar anul acesta va fi într-o zi de...
-
Știriacum o săptămânăĂștia sunt ardelenii: Care sunt expresiile folosite în Ardeal
-
Știriacum 2 zile
Cetatea Trascăului din comuna Rimetea, Alba, loc încărcat de istorie și de legende: Povestea maiestuoaselor fortificații
-
Știriacum o săptămână
Țara Moților, inima Apusenilor: Cătune, peșteri, legende, obiceiuri, atrag turiștii aflați în căutare de peisaje de poveste
-
Știriacum o săptămână
Nume românești despre care nu știai că simbolizează flori
-
Știriacum 10 ore
APRILIE, Prier: Datini, tradiții și obiceiuri românești
-
Politicăacum 2 săptămâni
Conspirația din spatele abdicării lui Alexandru Ioan Cuza: 20 martie 2025 – 205 ani de la nașterea sa
-
Știriacum 3 zile
Cugireana, trenul care a făcut naveta 100 de ani între Teiuș și Cugir: Cândva, cel mai lung tren de călători din Europa, ducea zilnic până la 10.000 de navetişti
-
Știriacum 2 zile
Povestea lui Mihăilă Gritta, legenda din Apuseni: Minerul din Roșia Montană a extras din baia ”Despicata” tone de aur, ridicând biserici și școli pentru românii din partea locului
