De Centenar sărbătorim cea mai mare victorie din istoria ţării: Unirea Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei cu Regatul României. 1918 s-a încheiat strălucitor cu Proclamaţia de la Alba-Iulia, cu intrarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria în Bucureştiul eliberat, cu pregătiri pentru recunoaşterea noilor graniţe. Dar în cursul anului 1918, România s-a confruntat cu probleme teribile. Ocupaţia germană din sud secătuia ţara; tratatul impus de Berlin şi Viena însemna pierderi teritoriale şi subordonare îndelungată; populaţia suferea de foame, boli, lipsă de locuinţe. În iulie 1918 a apărut însă prima rază de speranţă.

În iulie 1918, şocul provocat de Pacea de la Bucureşti – negociată din martie şi semnată la 7 mai – s-a atenuat. Ca să obţină o îmbunătăţire a condiţiilor păcii, Regele Ferdinand îl desemnase premier pe Alexandru Marghiloman, un filogerman distins, cu un comportament fără pată în timpul ocupaţiei. Se pare că legendara înţelegere dintre liberalul Ionel Brătianu pro-Antanta şi Alexandru Marghiloman, pro-Berlin şi Viena, era pusă în aplicare. La intrarea în război, în 1916, cei doi îşi împărţiseră rolurile astfel încât indiferent care tabără câştiga războiul, România să negocieze având în frunte cel mai eficient interlocutor. Dar în ciuda eforturilor lui Marghiloman, condiţiile păcii de la Bucureşti au rămas aspre, iar împăcarea sa cu susţinătorii Antantei, imposibilă.

Regina Maria, de la disperare la rezistență

Cea mai influentă persoană care refuza să accepte înfrângerea era Regina Maria. Când în martie a aflat condiţiile păcii, regina a avut o clipă de deznădejde.

„Aceasta nu e pace, aceasta este ocupaţie străină, e moarte în viaţă, e sugrumare. Nu pot să mai rabd. Mi se rupe inima. Simt că mă pierd, simt că mă cufund în întuneric ca o fiinţă din care s-ar fi scurs prea mult sânge. Nimeni nu mă ajută, nimeni nu mă poate ajuta. Mă scufund. Toată puterea şi energia, mândria şi vitejia sunt nefolositoare faţă de răul ce se face ţării mele. Nu sunt făcută să fiu roabă, nici să îngenunchiez”.

Nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii şi a ţarului Rusiei, Alexandru al II-lea, Maria a înţeles repede că lupta nu s-a terminat: intrarea Statelor Unite în război avea să facă diferenţa! Aşa că Regina a dat asigurări anglo-francezilor şi americanilor că România a semnat pacea separată cu Germania doar pentru că altfel ar fi fost realmente pustiită.

Regele le arată românilor că nu cedează

Pe de altă parte, presiunile germane asupra Regelui Ferdinand de a ratifica Pacea de la Buftea s-au intensificat. Dar Regele nu numai că nu a semna actul înfrângerii, dar semnala în fel şi chip românilor că dinastia nu cedează. Când politicianul filobritanic Take Ionescu a declarat într-un interviu pentru Corriere de la Sera că majoritatea ţării, în frunte cu Regele, au rămas de partea Angliei şi Franţei, guvernul Marghiloman i-a cerut Regelui să dezmintă. Ferdinand, monarh constituţional, dă într-adevăr o dezminţire. Dar formula aleasă – „Nimeni nu a fost autorizat să exprime sentimentele Regelui” – era de fapt o confirmare.

Astfel de incidente îngreunau mult viaţa premierului Marghiloman care făcea naveta între Iaşi, unde rămăsese familia regală şi multe oficialităţi, şi Bucureşti, unde lucra cu Administraţia Militară Germană, dar şi cu Parlamentul ales de numai câteva săptămâni. Dificultăţi apăreau şi din cauza oportunismului politic. Puternicul Partid Naţional Liberal, condus de atât de influentul Ionel Brătianu, refuzase să participe la alegeri în teritoriul ocupat. Inamicii liberalilor – senatori şi deputaţi – au cerut în Parlament trimiterea în judecată a cabinetelor Brătianu care deciseseră intrarea României în război.

20 iulie: Regele refuză amnistia trădătorilor

Liberalii şi filofrancezii îşi luau însă revanşa. La 20 iulie, Alexandru Marghiloman îl vede pe Regele Ferdinand în jur de 10 seara şi îi cere să promulge un decret prin care colaboraţioniştii pro-germani să fie amnistiaţi. Decretul era urmarea logică a Păcii de la Buftea. Regele considera că decretul îl dezonorează, iar Regina aflase care este subiectul întrevederii. Premierul Marghiloman povesteşte în jurnalul său că Regele „e pe punctul de a lua condeiul, când îl cheamă Regina şi Prinţul Carol”. Când se întoarce, Regele cere o amânare şi spune că va telegrafia celor doi împăraţi de neam german să îl scutească de umilinţă. Ce se întâmplase în minutele când Regele lipsise din birou se află în Jurnalul Mariei: „Îl rugai din suflet pe Rege să se împotrivească insistenţelor lui Marghiloman”.

România nu demobilizează armata. Ocupanții germani, sabotați

Tensiunile din cele mai înalte cercuri ale Puterii aveau ecou în întreaga societate, în primul rând în Armată. Contrar Păcii de la Bucureşti, armata română NU a fost demobilizată. După ce au tergiversat cât au putut, autorităţile române au ţinut o dublă contabilitate. Erau demobilizaţi numai soldaţii puţin experimentaţi, era predat armamentul mai slab. Se pare că în iulie 1918, performanţa românilor în a se eschiva a atins maximul. Luna următoare, nemţii vor impune o procedură mai strictă, dar evoluţiile de pe frontul de Vest au dat şi mai mult curaj celor care sperau într-o victorie a Antantei.

A doua bătălie de pe Marna, pe frontul francez, lansată printr-un atac german la 15 iulie, a fost pentru agresori începutul sfârşitului. Luptele au fost grele, dar au înclinat balanţa de partea Antantei care a preluat iniţiativa. Vestea s-a răspândit ca un fulger în întreaga Europă.

În România, publicaţia oficială a ocupantului german menţionează multe execuţii şi arestări contra celor care nu îşi predaseră arma şi muniţia. Administraţia militară germană dădea şi amenzi drastice comunităţilor – sate sau oraşe – unde trupele germane semnalau acte de sabotaj – pietre şi buşteni pe calea ferată sau tăierea cablurilor telefonice.

Populaţia din Muntenia – afectată masiv de lipsa de alimente din cauza rechiziţiilor şi cu gândul la cei dragi ucişi în război sau morţi din cauza epidemiilor – aştepta cu nerăbdare finalul Marelui Război.

Şi ardelenii aveau mari dificultăţi – colectarea resurselor necesare frontului îi lăsa pe cei de acasă în pragul foametei. Cât despre tinerii înrolaţi în armata austro-ungară, majoritatea făceau parte din regimente care fuseseră trimise pe frontul italian sau pe cel rusesc. Mulţi români luaţi prizonieri de forţele Antantei ca soldaţi în armata austro-ungară s-au înrolat voluntar apoi în armatele inamicului. Luptând de partea Italiei, de exemplu, considerau că luptă pentru România.

sursa: digi24.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE