Unul dintre cele mai vechi instrumente muzicale din lume, flautul a evoluat de-a lungul secolelor practic odata si in pas cu ideea de muzica

Flautul denumește o familie de instrumente muzicale de suflat. Este cel mai vechi instrument muzical.

Înălțimea sunetelor produse de flaut este variată prin astuparea și eliberarea găurilor (la flautul tradițional) ori închiderea și deschiderea clapelor sale (la flautul traversier modern și parțial la flautele drepte moderne).

Începuturile flautului se pierd în veacuri, apariția sa fiind cu neputință de fixat în timp și spațiu. Întâlnim flautul în basoreliefurile şi picturile egiptene şi eline, în relatările privitoare la români, ca şi în evul mediu. Modelele au variat nespus de mult, materialul a început să fie: abanosul, fildeşul, porţelanul, argintul etc., dimensiunile fixate din ce în ce mai bine prin experiență şi calcule găurile, la fel, înzestrate cu clape din ce în ce mai perfecţionate pînă la exemplarul consacrat azi, flautul tip Boehm. Cu timpul diversele tuburi au fost înlocuite prin deschideri pe un singur tub, astupate sau desfăcute cu ajutorul degetelor şi mai tîrziu cu un număr crescînd de clape. În timp, se vor detaşa două tipuri: flautul drept care se ţine ca fluierul și flautul lateral care se ţine culcat, de la dreapta la stînga, consacrat astăzi în toate orchestrele.

Descrierea instrumentului. Actualul tip de flaut, rezultatul unor lungi căutări și perfecţionări, a fost definitivat de competenţa şi ingeniozitatea ilustrului virtuoz al flautului şi inventator, Théobald Boehm (1794-1881), al cărui nou sistem de mânuire a clapelor – folosind inele şi tije metalice – ca şi modificări în dimensiunile găurilor şi distanţarea lor, au revoluţionat flautul, ca de altfel şi toate celelalte instrumente din lemn. Flautul actual se prezintă ca un tub cilindric de lemn sau argint, lung de aproximativ 70 cm, demontabil în trei părți. Lateral sînt făcute 13 orificii, care se închid şi se deschid cu clapele acţionate de sistemul de pîrghii, aplicat pe corpul instrumentului. Aproape de capătul de sus se găseşte o deschidere tot laterală, mai mare, întărită de un suport, denumită ambuşură, prin care executantul introduce coloana de aer, proiectând-o în peretele opus, sprijinind flautul pe buza inferioară. Mânuirea clapelor scurtează sau măreşte lungimea tubului, având drept consecinţă emiterea unor sunete mai înalte sau mai joase. Suflul executantului determină intensitatea, iar în anumite condiții şi înălțimea sunetelor, care de altfel mai poate fi corectată şi prin poziția buzelor.

Posibilități tehnice şi expresive. Domeniul său se plasează în zona de sus a scării muzicale generale, fiind cuprins între: sonoritatea flautului (ca intensitate şi colorit) se schimbă după registru. În registrul grav nu poate cânta decât în nuanțe reduse, piano şi pianissimo, în mediu, după voie; în acut îi convine tăria, forte şi fortissimo; în supra-acut, sunetele foarte dificile nu răspund decât în fortissimo. Flautul demonstrează în cadrul familiei de lemne culmea agilității în salturile, notele repetate până la zbârnîit, trilurile, desenele melodice cele mai rapide, zglobii şi complicate, pe care le execută cu o uşurinţă şi o mobilitate greu egalabile. Pe lîngă acestea, ar fi de semnalat câteva sunete, aproximative ca intonaţie, puţin false, datorită însăşi construcţiei sale, pe care executanţii bine pregătiţi le corectează prin poziţia buzelor. Urmărind esenţa muzicală încredințată flautului, vom observa în marea majoritate a cazurilor că este chemat mai mult să ilustreze. Sentimentele grave, zbuciumul dramatic, un clocot afectiv nu i se potrivesc. Dimpotrivă, dantela sonoră a unor broderii sprinţare, ghiduşia sau graţia, o cochetărie de menuet în rocoo, sau de suav idilic, seninul şi pastoralul, iată cîteva elemente decorative, de atmosferă, pe care flautul le ilustrează din plin. În ultima vreme – mai ales de la impresionişti începe să se afirme şi o altă culoare. E vorba de registrul său grav, unde, în desene mai lente, flautul demonstrează un glas mai profund, având ceva din vibraţia unui sentiment puternic dar reţinut, poate şi o nuanţă de senzualitate, uneori o ameninţare surdă, alteori o lascivitate, o toropeală, o somnolenţă meridională.

Rolul în orchestră. În mod obişnuit, în orchestră se folosesc două flaute, care sunt utilizate, fie să dubleze şi să dea multă consistenţă coardelor, fie să susţină armonia în etajele superioare, fie în pasajele solistice cu rolul şi coloratura mai sus expuse. În afară de aceasta, flautul s-a impus cel mai mult în familia lemnelor şi ca instrument solist în concertele special scrise. De asemenea, trebuie menţionată bogata sa activitate în muzica de cameră.

Sursa: bibliomusic.wordpress.com

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE