„O doamnă nu este cea care poartă verighetă, ci cea care se comportă ca atare”, spune Aurelia Marinescu, autoarea celebrei lucrări „Codul bunelor maniere azi”.

Vezi pe radiounirea.ro câteva din cele mai importante reguli de conduită socială stipulate în manualul de bună purtare, pe care orice femeie trebuie să le ştie.

Salutul.
1.Potrivit uzanţelor, bărbatul salută întotdeauna primul, iar doamna îi răspunde printr-un surâs, înclinând uşor capul. Atunci când se întâlnesc două persoane de sex feminin, cea tânără va saluta întotdeauna prima.

2. Femeia este cea care întinde mâna spre domn, nu invers, iar strângerea de mână nu trebuie să fie foarte puternică.
3. O doamnă se ridică atunci când strânge mâna unei persoane în vârstă, dar poate rămâne pe scaun atunci când îi este prezentat un bărbat. Regula aceasta poate avea şi derogări:
„„Dacă este vorba despre o tânără, ea trebuie să se ridice când e prezentată unei doamne sau unui domn mult mai în vârstă. În general, când se fac prezentările sau în cadrul unor discuţii, tinerii nu vor sta jos în prezenţa persoanelor mai în vârstă. Dacă este vorba despr e un bătrân este politicos, dar nu indispensabil, să se ridice femeile. Dacă este vorba despre o doamnă în vârstă , se va ridica în picioare toată asistenţa”, explică Aurelia Marinescu în lucrarea „Codul bunelor maniere astăzi”.
O doamnă va evita să stea cu coatele pe masă ori să folosească telefonul la restaurant. În cazul în care aşteptăm un mesaj important
5. O persoană care are cei şapte ani de acasă nu bea şi nu vorbeşte cu gura plină.
6. Bărbatul este cel care intră primul în restaurant, nu femeia.
7. O femeie care tuşeşte, strănută sau cască fără să pună mâna la gură va crea o impresie neplăcută.
8. O doamnă nu fumează şi nu mănâncă pe stradă
9. Punctualitatea este o calitate şi o dovadă de respect faţă de ceilalţi, iar o femeie care are cei şapte ani de acasă nu va întârzia la o întâlnire. În cazul unor evenimente neprevăzute, de bun simţ este să anunţăm că întârziem.
10. Ţinuta vestimentară completează imaginea unei doamne:
„Nu te îmbraci din cauza cuiva, şi încă mai puţin pentru a face în ciudă cuiva, şi încă mai puţin pentru a face în ciudă cuiva. Te îmbraci pentru tine! Să fii elegant nu înseamnă să te preocupi de preţul şi numărul toaletelor, ci de calitate, de croială, de posibilitatea de a le armoniza cu alte haine din garderobă şi de a le alege astfel încât să nu se demodeze. O personă cu gust nu poartă culori ţiptoare şi aplică legile elementare ale esteticii. Dacă ai tenul palid, galbenul şi verdele te fac lividă. Dacă nu eşti zveltă trebuie să eviţi creţurile, cutele şi să te fereşti de dungile orizontale, sau de cele verticale dacă esti foarte înaltă. (…) Rochiile, bluzele, fustele, tricourile pot fi şi ieftine, şi reuşite. Pantofii, poşetele, cordoanele, mânuşile-niciodată”, mai scrie Aurelia Marinescu.
Atenţie la parfumul folosit în exces! Un parfum mult prea puternic folosit în timpul zilei este o alegere neinspirată, căci le poate provoca greaţă sau dureri de cap celor din jur.
12. O doamnă oferă flori unui bărbat doar atunci când acesta se află pe patul de spital.
13. Cadourile se desfac când se primesc. Este de prost gust însă să facem daruri şi să uităm să scoatem eticheta cu preţul. Doar atunci când oferim în dar o carte nu trebuie să scoatem preţul.
Sursa:observator.news

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE

În Apuseni, la limita judeţelor Alba şi Cluj, se află o zonă de o frumuseţe rară, foarte puţin cunoscută şi promovată în mediul turistic: Valea Runcului, cu peşteri, chei şi grote

Pe aici umblă în voie ursul, cerbul, mistreţul, căprioara, râsul şi alte animale sălbatice, iar aşezările omeneşti sunt arhaice, cu locuinţe din lemn acoperite cu paie.

La poalele Muntelui Mare (1.826 de metri), în comunele Poşaga şi Ocoliş, din judeţul Alba, începând de la valea râului Arieş până la rezervaţia Scăriţa-Belioara, regăsim chei spectaculoase, peşteri neumblate şi grote în care s-au ascuns în anii ’50 luptătorii anticomunişti. Oamenii locurilor folosesc încă agricultura tradiţională şi au ca ocupaţie principală creşterea animalelor. Zona este virgină din punct de vedere turistic, chiar dacă se află la câţiva paşi de civilizaţie. Până la cele mai apropiate localităţi urbane, Turda şi Aiud, sunt aproximativ 50 de kilometri. Din acest punct de vedere, accesul nu este o problemă, existând drumuri bine întreţinute până la baza masivelor cu trasee turistice. Se ajunge aici pe Drumul Naţional 75, Turda-Câmpeni, pentru cei care vin dinspre Cluj sau Ţara Moţilor, şi pe drumul judeţean Aiud-Buru, pentru accesul dinspre Alba Iulia.

ABRUPTURI, CRESTE ŞI HORNURI Farmecul zonei începe cu Cheile Runcului şi Cheile Pociovaliştei de la Ocoliş. Relieful acestora este unul pitoresc, cu pereţi înalţi, aproape verticali. Cheile au fost create în sute de mii de ani de pârâul Runc, prin masivul calcaros Vultureasa. O excursie până în vârful Cheilor Runcului oferă imagini unice, până la Roşia Montană. Este o zonă sălbatică de o frumuseţe rară. Aria protejată Cheile Runcului este inclusă în situl de importanţă comunitară Trascău şi reprezintă cea mai spectaculoasă străpungere morfologică a crestei calcaroase, nu atât prin lungime, care ajunge la 1.800 de metri, cât prin amploarea dezvoltării pe verticală, înălţimea pereţilor în perimetrul cheilor depăşind uneori şi 450 de metri. Altitudinea maximă este de 982 de metri, în vârful care domină dinspre vest cheile. Cheile Pociovaliştei se află la trei kilometri de Cheile Runcului şi fac legătura spre Rezervaţia Geobotanică Scăriţa-Belioara. Pe aici, chiar şi acum, un om trece la trei-cinci zile. Cheile sunt o arie naturală complexă, constituită din forme de relief pitoreşti, o asociaţie de abrupturi prăpăstioase, creste, turnuri şi hornuri. Vizitarea acestora se poate face într-o zi, dacă turistul este grăbit, dar se poate realiza şi pe parcursul mai multor zile, perioadă care cuprinde obligatoriu şi restul zonei. În Cheile Pociovaliştei există un aven (n.r. – cavitate cu pereţi abrupţi formată pe roci solubile) ce poartă numele de Coada Căţelei, iar în Cheile Runcului se află „urma uriaşului“ şi ,,izvorul cu apă vie“. Aceste obiective turistice sunt mai puţin ştiute, dar de o frumuseţe rară. Pe crestele Vârfului Pleşa din Cheile Runcului se mai pot zări şi astăzi tranşeele din cel de-Al Doilea Război Mondial.

DIAVOLII DIN BISERICĂ Dacă ajungeţi prin zonă, biserica din satul Runc trebuie inclusă în traseu. Este monument istoric şi datează din anul 1733. Printre icoanele cu sfinţi, pictorii vremurilor au desenat şi câteva scene cu diavoli, realizaţi într-o manieră aparte. Una dintre scene reprezintă un diavol înlănţuit de Sfântul Haralambie. Diavolii, la fel ca restul picturii, sunt realizaţi pe o pânză specială de cânepă ţesută de femeile din sat şi lipită de pereţii din lemn. „Diavolul poate personifica reprezentarea ciumei, poate avea trup de femeie sau barbă de ţap. Sunt asemenea reprezentări pe icoane de sticlă şi mai puţin în biserici. În general, diavolii erau pictaţi sub forma personajelor considerate duşmani ai comunităţii“, explică Ioana Rustoiu, muzeograf la Muzeul Unirii din Alba Iulia. În biserica de la Runc, cu hramul „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril“, sunt două astfel de scene. Una îl prezintă pe un diavol înlănţuit, iar cealaltă este imaginea Judecăţii de Apoi, în care câţiva diavoli împing un grup de femei dezbrăcate spre gura unui balaur, semnificând Iadul. Pentru a nu fi pierdută definitiv, pictura are nevoie de lucrări de restaurare.

CATEDRALA DIN PEŞTERĂ În Cheile Runcului se află o peşteră inedită prin spectaculozitatea morfologiei: Peştera Runc sau Peştera Mare. Are o lungime de 378,5 metri şi o diferenţă de nivel de 63 de metri. Intrarea în peşteră se află pe versantul vestic, iar accesul se face printr-un tunel de circa doi metri. Interiorul este accesibil doar cu echipamente specifice, astfel încât, deşi este foarte frumoasă, nu poate fi vizitată de oricine. Aproape de capătul peşterii se află o veritabilă „catedrală“ din stalactite şi stalagmite, creată de natură în mii de ani. Foto: Radu Şerbănescu „Nici nu-i de mirare că e aşa de ascunsă peştera. Natura ştie ce să facă, ar fi un păcat aşa catedrală să fie pângărită de cei care nu ştiu să iubească mareţia şi să o trateze cu respect. Mă uit în stânga – coloane, în dreapta – coloane, şi stalagmite, şi stalactite, nu perfecte, ca cele din peşterile deja consacrate, dar este potenţial, natura are talent“, spune Radu Şerbănescu, speolog amator, care a vizitat şi fotografiat peştera. În peştera din Cheile Runcului au stat ascunşi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial mai mulţi săteni din zonă. 450 de metri este înălţimea la care ajung pereţii verticali din Cheile Runcului.

Alte destinaţii turistice în zonă Cheile Poşăgii, situate pe valea cu acelaşi nume, amonte de Schitul Poşaga, prezentând spectaculoase creste, grohotişuri şi vâlcele şi adăpostind două fenomene carstice de excepţie: izbucurile Bujor şi Feredeu, precum şi o carieră în care se află cristale de calcit. Mănăstirea Poşaga, situată la ieşirea din Cheile Poşăgii, o adevărată bijuterie de sculptură în lemn, cu zidul de incintă decorat cu medalioane din mozaic reprezentând portrete ale lui Burebista, Decebal, Traian, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Iancu de Hunedoara şi alte personalităţi istorice şi culturale, cu o statuie a lui Avram Iancu în curte şi cu chipul lui Horea, Cloşca şi Crişan sculptate pe poartă. La hramul mănăstirii, de Sântămărie Mare (15 august), se adună mii de credincioşi. Laricetul de la Vidolm este o rezervaţie naturală ce conţine arbori seculari de zadă de 35-40 de metri înălţime, unicul conifer cu frunze căzătoare din Europa. Se află în satul Vidolm, parte componentă a comunei Ocoliş, dar în zona Munţilor Trascău, de cealaltă parte a râului Arieş în raport cu centrul comunei. Grotele din munţi, ascunzători pentru luptătorii anticomunişti Deasupra Cheilor Runcului se întinde o altă rezervaţie spectaculoasă: Scăriţa-Belioara, care reprezintă un rest al unui întins platou calcaros intens erodat de ape, care conservă o serie de plante rare şi cuprinde vârfuri impunătoare, peşteri şi grote. Printre speciile rare care se găsesc aici se află şi vestita floare-de-colţ.

Sunt studiate până în prezent şapte peşteri: Coşul Boului, Colţul Rotund, Peştera fără Fund, Peştera lui Filip, Peştera Călugărului, Peştera Roşie şi Peştera Lungă. În vremurile luptei anticomuniste, partizanii primeau ajutor şi de la oamenii din satul Runc. „Rezervaţia Scăriţa-Belioara este o comoară turistică prea puţin cunoscută. După luni întregi de traseu, am reuşit să identificăm toate cele şapte peşteri, care apar în descrierea rezervaţiei. Împreună cu câţiva localnici, am reuşit să identific aceste minunăţii şi, în plus, am descoperit mai multe grote, unde, prin anii ’50, partizanii din grupul lui Leon Şuşman se ascundeau de Securitate. În viitorul apropiat o să fac un traseu al acestor peşteri şi grote, pentru a le arăta şi turiştilor din frumuseţea locului“, spune Ion Crişan. Posibilităţi de cazare Fiind o zonă virgină din punct de vedere turistic, nu există o ofertă prea bogată de cazare. În prezent, se construieşte prima pensiune din Ocoliş. Turiştii care vor totuşi să rămână mai multe zile aici pot să înnopteze la cele câteva case de vacanţă din sat. Una dintre acestea este Casa Partizanilor de la Runc. Costul de cazare pentru o noapte este de 50 de lei. Clădirea în sine are un trecut interesant. În această casă a locuit Elie Bufnea, un erou român prea puţin cunoscut, din Primul Război Mondial. Posibilităţi de cazare se mai găsesc în comuna Sălciua, la aproximativ 20 de kilometri sau în comuna vecină, Buru, din judeţul Cluj. Trasee turistice din Valea Belioarei Zona cuprinde câteva trasee turistice spectaculoase care sunt marcate. Cel mai cunoscut este însemnat cu punct roşu şi realizează traseul de circuit al Rezervaţiei Scăriţa-Belioara. Acesta urcă din cătunul Belioara, comuna Poşaga, pe la colibele Mateoaie în Şesul Craiului, traversează rezervaţia, coboară în poiana şi Şaua Cornul Pietrii şi apoi pe culmea Brădăţel şi valea Răstoaca se ajunge înapoi la Belioara. Un alt traseu este marcat cu triunghi albastru şi are ca punct de plecare Cornul Pietrii, prin Cheile Pociovaliştei până în satul Runc. Mai există un traseu marcat cu cruce albastră – dinspre Cheile Runcului spre staţiunea Băişoara. Spre nord-vest, merge la Băişoara, judeţul Cluj, iar spre nord-est, traseul coboară pe Valea Belioarei, afluent al Ocolişului, către Cheile Runcului. O parte din trasee au fost închise de Salvamont după un incendiu care a afectat rezervaţia în urmă cu câţiva ani. Cărările au fost blocate de trunchiuri de copaci carbonizate. Aventurierii nu ţin, însă, cont de atenţionări şi vizitează zona, mai ales că accesul nu este foarte dificil. O urcare în rezervaţia Scăriţa-Belioara se poate face în circa două ore, dar efortul merită pentru că peisajul este de vis.

Sursa: facebook Comuna Ocoliș

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE

Toaca este o rugaciune adusa lui Dumnezeu, marcand trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Batuta la diverse ore, toaca puncteaza timpul de peste zi, chemand la rugaciune si slujba

Atat crestinii din lume, cat si calugarii, cunosc sunetul batutului in toaca, ce ii cheama zilnic la rugaciune. Baterea in toaca, inainte de inceputul slujbei, cheama pe toti crestinii in Biserica.

Toaca nu este o creatie pur estetica sau culturala, ci ea este un text liturgic cuprins intr-un act liturgic, este o rugaciune, este un mijloc de inaltare a omului la Dumnezeu, este ceea ce marcheaza trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Cantecul toacei face legatura intre pamant si cer, intre uman si divin, intre ceea ce se cunoaste si ceea ce nu se cunoaste.

Toaca insemna la inceput mijlocul cel mai simplu si mai usor de a chema pe crestini la sfintele slujbe, indeplinind acest rol atunci cand clopotele nu existau inca in cultul crestin. In ritm de toaca si-au potrivit crestinii pasii in primele secole, astfel incat si in Biserica Ortodoxa Romana s-a pastrat acest instrument stravechi, cu bogata semnificatie spirituala.

*Ce este toaca si cum se realizeaza aceasta?

Toaca este un obiect liturgic confectionat, de cele mai multe ori, din lemn. Se vor intalni trei feluri de toaca: toaca mare de lemn (fixa), toaca mica de lemn (mobila) si toaca de metal (tochita, fixa).

Toata este in fapt o bucata de lemn, lunga de doi-trei metri si lata de 20-30 de centimetri. De cele mai multe ori, in capetele toacei de lemn se dau trei-patru gauri circulare, spre o mai buna rezonanta a vibratiilor produse de lovirea cu ciocanelele. Gasita in clopotnite sau in curtile bisericilor, fixata in doua sfori, sau rezemata de tocul usii bisericii, aceasta este batuta la inceputul sfintelor slujbe, sau in cadrul procesiunilor, cu doua ciocanele realizate tot din lemn.

Toaca este uneori confectionata si din metal, aceasta fiind numita mai ales „tochita”. Toaca de fier este lucrata din metal, ca o sina mai lata, de cele mai multe ori curbata sau frumos ornata. Toaca de lemn are altaturi de ea doua ciocanele de lemn, pe cand cea de metal are doua ciocanele de metal. Toaca de lemn poate fi fixa sau mobila, pe cand cea de metal este intotdeauna fixa (in clopotnita, in fata bisericii sau intr-o latura a acesteia).

Toaca nu este o simpla scandura, taiata ca o uluca si pusa in biserica, ci ea este un lucru sfintit, un obiect de cult, o rugaciune. Precum icoanele, sculptura bisericeasca si sfintele vestminte nu se fac la intamplare, ci numai dupa un anumit tipic, si cu multa rugaciune, tot asa se face si toaca. Doar cu rugaciune si gand curat se cauta lemnul special ales, lucrandu-se cu migala, spre a fi perfect neted si drept, fara nici un nod pastrat din vechiul copac. Toaca se face, dupa obiceiul pastrat din Traditia crestina, din lemn de paltin sau de cires, pe cand ciocanelele se fac intotdeauna din lemn de esenta tare (corn, salcam, carpen, etc).

*Cum a aparut toaca in cultul crestin?

In perioada persecutiilor impotriva crestinilor, chemarea la sfintele slujbe se facea personal, fiecare chemand pe cei ai sai, la ora si locul hotarat in mod ascuns. Dupa ce persecutiile s-au incheiat, din mila lui Dumnezeu, chemarea la sfintele slujbe a inceput sa se faca prin folosirea anumitor mijloace specifice acestora.

Preluand unele dintre instrumentele evreilor, ca legatura cu neamul lui Hristos, crestinii au intrebuintat, pentru o perioada instrumentul numit „tuba”, care era un fel de trambita mai mica. Nefiind chiar odihnitoare, aceasta a fost inlocuita, in scurt timp, cu folosirea ciocanelor de lemn. Cu aceste ciocanele se lovea in usile crestinilor, intr-un ritm odihnitor, la orele sfintelor slujbe. De la bataia in usa fiecaruia s-a ajuns, in chip firesc, la bataia intr-un lemn special lucrat, printre casele crestinilor, sau din turla bisericii. Aceasta avea sa fie numita „toaca”.

Toaca folosita de crestini este atestata documentar inca din secolul al IV-lea. Sfantul Sofronie al Ierusalimului, in anul 638, vorbeste despre doua tipuri de toaca, toaca de lemn si toaca de fier, dand toacai si o semnificatie simbolica, de „trambita a ingerilor”. In actele celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic de la Niceea, in anul 787, se mentioneaza obiceiul de chemare la Biserica prin lovire cu ciocanul intr-o scandura numita „Sfintele Lemne Sunatoare”.

Mitropolitul Varlaam al Moldovei, in Cazania de la 1643, scrie: „Se scula patriarhul de toca si stranse pe toti crestinii.” Arhiepiscopul romano-catolic Marcus Bandinus, in anul 1646, consemneaza obiceiul romanilor si al grecilor de inconjurare a bisericii batand toaca.

Bisericile si manastirile ortodoxe de pretutindeni s-au inaltat in sunet de toaca. Astazi, toaca nu mai este singura, ea gasindu-si fratele, clopotul. Pe acesta din urma se pot citi cuvinte ca: „Te chem la rugaciune. Te apar de furtuna.” Prin sunetul ei, toaca ne indeamna sa stam treji, sa pazim cetatea duhovniceasca, sufletul. Sa intarim strazile, sa ascutim armele duhovnicesti, credinta, nadejdea, dragostea, postul si rugaciunea.

Parintele Constantin Galeriu, spune: „Toaca se dezavaluie ca o chemare vie la rugaciune, dar si ca un cantec de durere si de bucurie, vestind odata cu baterea cuielor crucii, imnul pascal de Inviere”. La prima bataie de toaca incepe si prima bataie a inimii noastre pentru Mantuitorul Hristos. Incepe slujba!

*Cum se bate toaca ?

Biserica Ortodoxa pastreaza toaca, folosind-o ca insasi pe o rugaciune curata a naturii, inaltate lui Dumnezeu, printr-o bucata de lemn. Cultul liturgic este punctat de sunetul toacai si a clopotului. Toaca vesteste crestinilor inceputul celor Sapte Laude Bisericesti, al Sfintei Liturghii si al unor Ierurgii. Crestinul, atunci cand loveste lemnul toacai cu ciocanelul de lemn, e dator sa spuna in sine o scurta rugaciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul.”

Bataia in toaca se face in mod ritmic si cu multe intorsaturi muzicale, dupa maiestria celui ce o bate. Toaca se bate in mai multe feluri, in mai multe locuri si cu mai multe rosturi. Toaca mica de lemn, numita si „toaca mobila”, se bate de obicei inconjurandu-se biserica, pe partea dreapta. In fiecare latura a bisericii se face cate o oprire si trei metanii. Toaca cea mica de lemn se bate si in cadrul tuturor procesiunilor realizate de crestini, fiind folosit un singur ciocanel de lemn.

Toaca mare de lemn, asezata in clopotnita sau in curtea bisericii, se bate singura sau in combinatie cu clopotul. Aceasta se bate cu doua ciocanele de lemn. Toaca de metal, numita „tochita”, se bate si aceasta in anumite momente speciale ale slujbei. Unul dintre aceste momente este „Ceea ce esti mai cinstita…” si Axionul, cantat la Sfanta Liturghie.

Toaca de fier se mai bate si la anumite sarbatori mari, ca de exemplu la Inviere, cand se bate impreuna cu clopotele, iar cea de lemn nu se bate.Intre Joia Mare si noaptea Sfintei Invierii, bataia clopotelor este inlocuita cu sunetul lin al toacai, amintind de cuiele care au fost batute in mainile si picioarele Mantuitorului Hristos la Rastiginirea Lui, pe Golgota. Nu numai sunetul aduce aminte de Patimile lui Hristos, ci si simbolistica lemnului este legata de aceasta, amintind de lemnul Sfintei Crucii.

Initial, toaca se batea diferit in manastiri, fata de bisericile din lume. La manastire, toaca se batea pe tot parcursul anului, pe cand in bisericile din lume, sunetul de toaca se auzea numai inaintea Pastelui, din Joia Mare si pana la Inviere, cand nu se mai trageau clopotele. Astazi, si la bisericile din lume toaca rasuna tot anul, impreuna cu clopotele. Toaca nu inlocuieste clopotul, prin urmare ele pot fi folosite in acelasi timp. Astazi, in cele mai multe dintre biserici se obisnuieste baterea acetora in trei stari, adica in mod alternativ: toaca, apoi clopotele, de trei ori fiecare.

Teodor Danalache, sursa: crestinortodox.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE