Mănăstirea Afteia este situată la 25 km si 600 de metri altitudine, in oraşul Sebeş, în comuna Săliştea, judeţul Alba. Este o manastire ortodoxa din localitatea Margineni-Strungari, comuna Salistea, judetul Alba

Începuturile acestei vechi aşezări monahale pot fi stabilite în a doua jumătate a secolului al XV-lea.

La început, aşezarea monahală cu hramul „Naşterea Maicii Domnului“ s-a numit „Sihăstria din Plăişor“. Mai târziu, documentele consemnează numele de „Mănăstirea de la Cioara“ sau „Afteia“, metoc al Mănăstirii Cozia.

După dărâmarea schitului, vatra mănăstirească de la Plăişor şi terenul ei au ajuns în posesia unor locuitori din zonă. Cu materialul recuperat de la schit, s-a construit, în cimitirul vechi, biserica satului.

Manastirea Afteia este o straveche vatra monahala, ale carei inceputuri pot fi stabilite in cea de-a doua jumatate a secolului al XV-lea. Potrivit traditiei locului, prima bisericuta s-a ridicat aici dupa lupta de pe Campul Painii, din anul 1479, cand cotropitorii turci au fost biruiti de ostile crestine. In timpul luptei, multi localnici (batrani, femei si copii) s-au refugiat la Plaisor. Dupa castigarea luptei, drept multumire adusa lui Dumnezeu, satele invecinate au ridicat in acel loc un Altar.

Cel mai vechi document care mentioneaza Manastirea Afteia este acela care atesta incercarea nereusita a unui dregator din Vintu de a-l prinde pe un calugar „neunit” din hotarul Cioara, eveniment petrecut in Duminica Floriilor, in anul 1757, cand au fost daramate biserica si chiliile. Mai multe insemnari ale unor slujitori ai schitului, notate pe carti de slujba, pe icoane si pe clopote (1756-1771), dovedesc faptul ca asezamantul monahal de la Plaisor a fost ulterior refacut.

Insemnarea preotului Nicolae Benta, din Cioara, facuta candva intre anii 1840-1851, pe cartea „Indreptarea legii” (Targoviste, 1652), marturiseste urmatoarele: „Aceasta sfanta si dumnezeiasca Pravila este a sfintei biserici greco-orientale din Cioara, ramasa de la manastirea din Plaiul Cioarei, care s-a stricat de la 1786, prin zavistia unitilor de pe acel timp. Aceasta manastire, de cand s-a sfintit nu avem documente, fara cei batrani spun ca mosii si stramosii lor le-au povestit ca au pomenit-o si ca a fost bogata si a fost inchinata la manastirea din Tara Romaneasca, de la Cozia.”

Un document pastrat in arhivele din Viena afirma ca Schitul din Cioara a fost daramat in data de 23 iunie 1786. Dupa aceasta a doua daramare a schitului, terenul vetrei manastiresti de la Plaisor a ajuns in posesia unor locuitori. La sfarsitul secolului al XVIII-lea, fiind necesar sa se inlocuiasca biserica din satul Cioara, cu materialul recuperat de la locasul distrus in anul 1786, se construieste in cimitirul vechi, un nou locas de rugaciune.

In anul 1904, plin de ravna si dragoste de cele sfinte, preotul Constantin Oancea a ridicat un paraclis de zid, pe locul fostului asezamant monahal. In anul urmator, acelasi parinte a inaltat si o cruce de lemn, pe care a facut insemnarea ca „s-a ridicat de romanii din Cioara, in locul fostei Manastiri Afteia (Plaisorul Cioarei), desfiintata in anul 1788”.

In anul 1924, preotul Constantin Oancea solicita Arhiepiscopiei reinfiintarea schitului, pentru care propune, ca vietuitor monah, pe George Manaila, din satul Cioara. Primind binecuvantarea episcopala, parintele deschide locasul monahal, asezat sub ocrotirea Sfintilor Imparati Constantin si Elena. In data de 5 februarie 1927, localnica Salomia Pop (Prodan) doneaza terenul vetrei manastiresti din Plaisor.

In data de 6 iunie 1930, pe culmea dealului existau deja un paraclis de zid si cateva chilii. Biserica ce se dorea a fi zidita urma sa aibe zece metri lungime, sase metri latime si o turla mare centrala. In anul 1933, arhitectul Octavian Mihaltan, din Alba Iulia, intocmeste planul bisericii, in stil bizantin, tinand seama de dimensiunile stabilite in ziua de 6 iunie 1930.

In data de 15 iulie 1934, parohia Cioara incheie un contract pentru construirea bisericii, iar in data de 22 iulie 1934 are loc sfintirea pietrei de temelie. In data de 12 august 1935 au fost asezate, pe biserica, Sfintele Cruci, cea de pe turla fiind daruita de preotul Constantin Oancea si de sotia lui, Valeria.

Sfintirea bisericii Schitului Afteia a fost savarsita in data de 21 mai 1952, de catre episcopul Veniamin Nistor, staretul Catedralei din Alba Iulia, ca delegat al episcopului Ardealului si Hunedoarei. In anul 1965, acoperisul de lemn al bisericii a fost inlocuit cu unul de tabla zincata. In anul 1978, intregul corp al bisericii a fost placat cu sita de brad. In anul 1979, interiorul bisericii a fost zugravit in fresca, de catre Nicolae Gavrileanu, din Suceava, si echipa sa. Catapeteasma a fost si ea inlocuita, una din stejar luandu-i locul.

In anul 1988 s-a inceput constructia paraclisului de vara. Langa acest paraclis au fost asezate osemintele ctitorilor, preotul Constantin Oancea si monahul Ghenadie Manaila. Intre anii 1947-1951 s-a ridicat o casa din lemn de brad, pe fundatie de piatra, compusa din trei camere si o bucatarie cu pivnita. Intre anii 1986-1988, aceasta cladire a fost renovata si marita.

In anul 1952, vreme de patru luni (mai-august), prin detasare de la Manastirea Prislop, in paraclisul de la Manastirea Afteia a slujit ieromonahul Dometie Manolache. In anul 1986, preotul Iosif Paven a fost asezat paroh al satului Margineni si slujitor la altarul Schitului Afteia. Acesta a implinit cu aleasa daruire slujirea la schit. Dupa randuirea preotului Simion Boboia, calugarit Sofronie, la Schitul Tet (judetul Alba), a fost calugarit si preotul Iosif Paven (Ioan), incredintandu-i-se functia de staret. Intre anii 2000-2002, in afara incintei schitului s-a ridicat o cladire cu doua etaje, pentru gazduirea pelerinilor. Biserica de lemn a manastirii a fost demolata. Pe locul ei s-a construit o noua biserica de zid.

Sursa: crestinortodox.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE

Miner din Roșia Montană, provenit dintr-o familie de ortaci, a extras din baia ”Despicata” peste 1,7 tone de aur, ridicând șapte biserici și șapte școli confesionale, pentru românii din partea locului, într-o perioadă tristă din istoria lor

Astăzi, nimeni nu mai amintește de el. Fiul, George, a participat activ la Revoluția de la 1848, iar strănepotul, Ovidiu, a purtat banderola tricoloră la Unirea de la Alba Iulia, din 1918

Mai multe variante ale acestei legende se împletesc. Una zice că omul era holtei când s-a produs întâlnirea. Alta, din contră, vorbește despre o familie cu doi copilași. Că a plecat de lângă a sa măicuță, Fira, și de lângă al seu tată, Gheorghiuț. Ba, din potrivă, soața a fost cea care l-a sărutat la ieșirea din casă! Toate se pun, însă, de acord, atunci când se face atingere la an și la dată. Undeva pe la 1800, chiar de Vinerea Mare.

Și zice istorioara că omul nostru numai ce apucase drumul băii ”Despicata”, mina unde trebăluia. Căci asta era, miner. Aflase că locul mai înghițise, cu câteva zile în urmă doar, un ortac, pe Szekely, al treilea din ultima lună. Mergea, așa, făr’ de noimă, când un moș bărbos îi apăruse în cale. Că era ziuă! Ba, nu, că se lăsase noapte! Unchiul era cu păr alb și lung, ca un sfânt ce părea coborât direct de pe cupola pictată a unei biserici. I-a făcut semn să-l urmeze în măruntaiele ”Despicatei”. Crescuse acolo, la Roșia, sub Cetate, cu poveștile despre vâlva băii, zână despre care se credea că stăpânește, supraveghează și distribuie comorile dintr-o mină de aur. Și, la un moment dat, ist moș prinse a vorbi: „Noroc bun, Mihăilă! Io te ştiu bine pe tine. Ştiu că eşti miner priceput şi ştiu că nu ai găsit niciodată mult aur, numai cât să ai grijă de ai tăi. Am venit să te duc la loc bogat”. „Auzi, Mihăilă? Te voi duce la un loc foarte bogat, dar vreau să-mi spui ce vei face tu cu atâta amar de aur”. Mihăilă prinde atunci curaj. „Cât găzduşag îmi trebe mie, am! Dar nu ai tu atâta aur câte aş vrea io să fac! Dacă o fi destul aur şi m-oi şti chibzui cu banii, şapte biserici oi ridica în Apuseni, să aibă românii unde să se închine la Dumnezeu, şi-apăi încă pe-atâtea şcoli, să scape bieţii noştri copii de căratul pietroaielor în spate, să aibă un viitor!”. E amețit bine de întâlnire, dar știe ce vorbește! Amintirea lui Horea era vie încă în Apuseni, moartea lui de mar­tir le înnegrise sufletul moților… „Bine, Gritta, îmi place răspunsul tău!”, îl trezeşte vâlva din visare. „Vino cu mine și te-oi duce la aur!”.

Inginerul Valentin Rus din Roşia Montană i-a prins, cu ani în urmă, pe ultimii bătrâni care, între cele două Războaie Mondiale, intraseră ei înşişi în mine, când nu adunaseră nici măcare opt anișori, şi căraseră cu cârca piatra grea de aur a Apusenilor. Pusese cap la cap legenda din moşi-strămoşi a întâlnirii lui Mihăilă Gritta cu vâlva. „Îmi spu­neau bătrânii că vâlva băii a pornit pe galerii întortocheate. Cu toată teama, Gritta îl urma pe bărbatul din faţa lui ca tras de un magnet. Îl muncea gândul că vâlva îl va pierde şi că nu va mai şti ieşi din mină, că acesta îi va fi sfârşitul. După un timp, vâlva se opreşte şi îi arată un loc unde să spargă piatra. Miner iscu­sit, Mihăilă face imediat găuri cu sfredelul şi ciocanul, încarcă pulberea neagră şi dă foc. Se ascunde din calea exploziei şi aşteaptă să se risipească fumul. Odată cu el, se risipeşte, însă, şi vâlva, iar în urma ei se deschide un loc plin de filoane aurifere. Mihăilă vede cu ochii lui vâna de aur! Adună repede cât poate lua o dată şi pleacă spre ieşirea din mină, fără să se rătăcească, de parcă ar fi ştiut acel drum dintotdeauna”, povestea, fără să înghită măcar, inginerul.
Tare de tot îl tulburase întâlnirea pe ortacul nostru. Nu ştia cum să se apuce de treabă, cum să facă să nu dea de bănuit şi, mai ales, cum să nu-şi pună vâlva în cap…

Nimeni nu cunoștea cu exactitate unde se născuse Mihăilă Gritta. Acte îngălbenite vorbeau despre 1762, dar nimic nu era sigur. Se trăgea dintr-o familie de mineri, plecată, poate, din Italia, cu mult timp în urmă, și aciuată pe meleagurile noastre. Ajunsese la Roșia Montană încă de tânăr. Săpa la ”Despicata”, cu gura galeriei aflată la marginea drumului ce urca paralel cu râul Roșia.

Se luase cu Safta, cu care avea doi copilași, pe George și pe Iustinian. Descoperise aurul ce avea să țină șapte ani. Documentele vremii vorbeau despre ”17 măji metrice”, undeva pe la 1.700 de kilograme de filon pur! ”Despicata” devenise ”Gritta”, sub Muntele Cetate – Cetatea Romană, figurată pe planul topografic al lui Pošepny, din anul 1868. Timpurile erau însă grele pentru românii din Transilvania acelor vremuri. Cancelaria imperială austro-ungară pornise tăvălugul deznaționalizării lor, bisericile ortodoxe erau trecute, prin decret, în proprietatea proaspătului apărut cult greco-catolic, iar școlile cu predare în limba lui Mihai Viteazul erau închise ori scoase în afara legii. Mihăilă devenise bogat. Bogat rău!

S-a apucat să construiască școli și biserici pentru români. Pentru că autoritățile nu permiteau ridicarea unor locuri de învățământ ”normale”, le-a zis ”confesionale”, spre a păcăli ocârmuirea. Nu s-au păstrat date exacte, dar legenda vorbește despre șapte biserici și despre șapte școli. În timp, istoricii au localizat cinci dintre lăcașele de cult: Roșia Montană, Bucuium Cerbu, Mogoș, Josani și Gelmar, toate cu hramul ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. Despre alte două doar se presupune că ar fi fost ridicate fie în Cărpiniș, fie în Vârtop ori Ciurulesa, fie în Ardeu, în județul Hunedoara. Nici datele despre școlile confesionale nu-s multe, dar se poate afirma, cu certitudine, că una dintre ele a fost construită din lemn, lângă biserica din Mogoș, dar, din păcate, nu s-a mai păstrat în timp. Alta ar fi fost în Gelmar, județul Hunedoara de azi, lângă biserica apărută tot din banii lui Mihăila Gritta.

S-a stins la 75 de ani, pe la 1837, acolo, în Roșia Montană, unde a trăit aproape șase decenii. A fost înmormântat alături de soția sa dar, cu timpul, locul a ajuns la marginea orașului, pe Stada Principală. Interesant este faptul că în cimitirul bisericii ortodoxe din Roșia Montană, ctitoria sa, se află câteva morminte ale familiei, dar el nu odihnește aici! Nimeni nu prea mai vorbește despre Gritta ori despre ale sale ctitorii, iar în cărțile de istorie este inexistent. Doar crucea ce s-a aflat la căpătâiul său (restaurată la Muzeul Național al Unirii de la Alba Iulia), grea de 500 de kilograme, din gresie calcaroasă, roasă de vreme, mai amintește despre ”CINSTITUL JUPÂNUL MIHAIL GRITA FOSTU FIU CURATOR STEI BISERICI NE UNITE A ROȘIEI ȘI ALTORA BIS. ȘI CENTRU M PATOR LA ORAȘ AVÂND. ÎN ANII VIEȚII 75 LU RĂPOSAT ÎN DM …..ANUL DOM 1837”…. La un moment dat, înainte de pandemie, s-a vorbit despre reînhumarea sa în spațiul împrejmuit al Parohiei Bisericii Ortodoxe din Roșia Montană…

S-a găsit însă cineva care să-i ducă numele. George, fiul său, a continuat tradiția mineritului și a participat activ la Revoluția de la 1848. Din scrierile lăsate de Simion Balint, preot-protopop greco-catolic în Roşia Montană şi prefect în Revoluţia de la 1848-1849, reiese că George Gritta a trimis să lupte în revoluţie lucrătorii săi (băieşii-mineri), asigurându-le plata şi mâncarea, cumpărând praf de puşcă şi două tunuri din lemn de cireş, cu ţevi metalice, cum se specifică la 20 septembrie 1850. Avram Iancu, la 28 iunie 1851, pentru faptele sale, îl ridică pe George Gritta la rangul de Tribun în Roşia Montană.

„George Gritta fu si ridicatu la rangu de Tribun in Rosia si in totu de cursu deregatoriei suale de nimeni fu învinuit sau accusatu la prefectu fara imitand exemplu parentilor sui nau crutiat osteneala si averea pentru binele de obste si Thronu Imperatescu. Despre care lucru dau susu pomenitu George Grita acestu atestatu”.

Ovidiu Gritta, nepotul lui George și strănepotul lui Mihăilă, a fost funcționar la Banca ”Albina” din Sibiu, apoi a ajuns pe frontul Primului Război Mondial. A participat la organizarea gărzilor naționale de la sate pentru Marea Unire, devenind comandantul Companiei de Onoare la Alba Iulia, pe 1 Decembrie 1918, prilej cu care a purtat faimoasa banderolă tricoloră. Arestat de comuniști, după 1948, avea să sfârșească în Închisoarea Văcărești, în 1953.

Sursa:ferratumbank.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE

România a fost cândva cu un pas înaintea Europei. Vreme de 100 de ani, țara noastră s-a putut lăuda cu singurul pod cu trafic feroviar, rutier și pietonal de pe bătrânul continent

Vechiul pod de fier din Ocna Mureş a fost, pentru aproape 100 de ani, singurul din Europa cu trafic rutier, feroviar şi pietonal.  Istoria podului s-a pierdut în negura timpurilor, se știa că a fost construit undeva la sfârşitul secolului XIX.

Podul a fost construit în 1873 după ce, în 1872, ”Salina” Ocna Mureș a comandat construcția unei căi ferate de 4km care să facă legătura dintre Gara Războieni (Feldioara) și complexul minier din inima orașului Ocna Mureș. Până atunci traversarea Mureșului se făcea pe un pod de lemn.

Podul de fier de la Ocna Mureș a fost construit de inginerul Czekelius Aurél, același inginer care a construit două din faimoasele poduri din Budapesta: Podul Elisabeta și Podul Libertății (fost Ferenc József) dar și un pod peste Dunăre în Bratislava.

Aurél Czekelius, inginer în construcții de poduri și proiectant și constructor al mai multor poduri dunărene, a murit pe 14 noiembrie 1927. S-a născut la 5 octombrie 1844 în Csiklovabánya (Ciclova Montană azi), din județul Caraș-Severin. A absolvit Liceul Timișoara, apoi în 1869 a obținut o diplomă în inginerie la Universitatea de Tehnologie din Budapesta. Apoi a devenit angajat al MÁV și a lucrat ca asistent inginer la construcția de căi ferate de pe Insula Margareta, Budapesta, din 1873 ca asistent inginer la construcția Podului Margareta, tot un pod peste Dunăre din Budapesta și apoi ca inginer. Tânărul arhitect a câștigat multă experiență practică în timpul lucrărilor și devine în scurt timp inginer șef la construcția unor poduri importante printre care cele din Budapesta. A deținut și numeroase funcții importante în guvernul de atunci.

Podul de fier de la Ocna Mureș a avut o istorie încărcată, distrus parțial în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru a împiedica înaintarea germanilor, a suferit numeroase modificări de-a lungul timpului. A fost singura poartă de intrare în oraș dinspre Alba Iulia sau Turda.

În anul 1987, la 5 septembrie a fost inaugurat podul nou, de beton. Odată cu inaugurarea lui, traficul rutier pe podul de fier a fostsuspendat şi podul de fier a rămas destinat doar traficului feroviar şi oficial interzis şi traficul pietonal. Închiderea Combinatului de Produse Sodice Ocna Mureș a adus însă şi la suspendarea traficului feroviar.

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE