În 1932, regele Carol al II – lea încredinţa unei comisii o sarcină aparte: să bată ţara-n lung şi-n lat şi să-i găsească pe cei care-aveau să fie elevi în „clasa palatină”.

Clasa de liceu special înfiinţată pentru viitorul rege Mihai, pe-atunci un copil de 11 ani, deosebit de ceilalţi prin titlul de „Mare Voevod de Alba Iulia”.

Carol al II – lea îşi dorea ca fiul său să înveţe alături de reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale, proveniţi din toate provinciile istorice şi cuprinzând şi câte un exponent al celor două minorităţi conlocuitoare:maghiară şi germană. Clasa urma să fie alcătuită din elevi din promoţia lui Mihai, „buni la minte şi la trup“, dintre cei cu media 10 la admiterea în liceu, şi să funcţioneze într-un pavilion din incinta Palatului Regal. Avea să aibă caracter mixt, între liceu civil şi liceu militar:integrată Colegiului Naţional „Sf. Sava“ din Bucureşti, dar condusă de ofiţeri.

Pe-atunci, liceul dura opt ani de zile, urmând celor patru ani de şcoală primară pe care voievodul îi făcuse în particular cu profesorul Nicolae Saxu. Alcătuită la iniţiativa lui Carol şi sprijinită de Dimitrie Gusti, ministru al Instrucţiunii Publice, „clasa palatină“, cum i se spunea în epocă, a funcţionat în perioada 1932-1940 şi a suferit pe parcursul anilor mai multe modificări de componenţă, astfel că paisprezece elevi au fost, pentru o perioada mai scurtă sau mai lungă, colegi cu viitorul monarh.

„Clasa Voevodului Mihaiu reprezintă ţara întreagă“

Prin intermediul clasei palatine, Mihai urma să îşi cunoască ţara. Un articol publicat în „Albina“, în 1933, inventaria motivele înfiinţării şcolii de la palat:„Înainte vreme, prinţii învăţau şcoală singuri, cu profesorii lor. De mici, copiii erau crescuţi cu guvernante şi profesori care-i învăţau limbi străine şi cunoştinţe necesare oricărui om luminat. Prinţul sta în palat departe de popor şi de ţară, pe care nu o cunoştea totdeauna bine. Cu totul altfel înţelege M. S. Regele ca să înveţe şcoală Fiul său. El doreşte ca Voevodul să nu fie despărţit niciun moment, cunoscând oamenii şi obiceiurile ţării. Deaceea, Voevodul Mihaiu învaţă la fel ca şi ceilalţi elevi din ţară, din aceleaşi cărţi şi cu aceiaşi profesori. Profesorii marelui Voevod sunt adunaţi dela liceele din Bucureşti, astfel că nu este nicio deosebire între El şi alţi şcolari de vârsta lui. (…) Şcoala aceasta anume a fost alcătuită în aşa chip, pentru ca Voevodul să fie pus prin colegii Săi în legătură cu ţara. Voevodul Mihaiu trăeşte alături cu un fiu de plugar sărac cunoscând astfel viaţa şi sufletul lui. Deasemenea, el va cunoaşte firea şi obiceiurile colegilor lui unguri şi saşi fiindcă mâine când va fi Rege va trebui să cunoască bine poporul pe care-l va conduce. Clasa Voevodului Mihaiu reprezintă ţara întreagă, fiindcă ea cuprinde şi pe săraci şi pe bogaţi, şi copiii de la sate şi dela oraş, şi români şi ­străini“.

Chiabi, Zamfi, Helti…

Deşi cei mai mulţi dintre elevi s-au adunat la Palat încă din toamna lui 1932, deschiderea oficială a clasei a avut loc la 30 ianuarie 1933, alcătuită fiind, la acel moment, din nouă şcolari:voievodul Mihai, un fiu de ofiţer activ, reprezentând armata, un fiu de mecanic de locomotivă, reprezentând muncitorimea, un fiu de librar, reprezentând comerţul, doi fii de avocaţi, reprezentând profesiile liberale, un fiu de ţăran din Basarabia, un fiu de ţăran din Ardeal şi un fiu de factor poştal din Munteania.

În anul şcolar următor, 1933-1934, are loc prima schimbare în structura clasei:iese un elev şi intră alţi patru (unul reprezentând Banatul, al doilea – Bucovina, al treilea – etnia germană, al patrulea – etnia maghiară). Modificarea majoră de componenţă are loc, însă, la finalul clasei a V – a de liceu:din pricina unei reduceri bugetare, mulţi dintre elevii palatini părăsesc clasa, foarte puţini vin în loc, astfel că în 1940 dau bacalaureatul numai patru inşi:voievodul Mihai, Mircea Ionniţiu, Costache Malaxa şi Walter Heltmann.

Dintre colegii de liceu ai Majestăţii Sale, mai sunt azi printre noi doar trei:Chiabi, Zamfi şi Helti. Aşa le zicea regele, pe vremea când împărţeau aceeaşi clasă şi aceiaşi profesori, pe vremea când jucau „ascunsa“ prin curtea Palatului şi lustruiau balustradele cu turul pantalonilor. Helti, adică Walter Heltmann, locuieşte de ani buni în Germania, la Tübingen, dar pe ceilalţi doi, Radion Chiaburu şi Lascăr Zamfirescu, îi găseşti în Bucureşti şi-ţi spun cu drag poveşti dacă-i întrebi.

Radion Chiaburu, fiul de basarabean din clasa voievodului Mihai, are astăzi 89 de ani şi-o memorie fantastică. Şi-n apartamentul lui simplu din Drumul Taberei a ţinut departe de ochii curioşilor un lucru tare preţios. Care-ar fi putut să-l azvârle, în anii comunismului, direct în închisoare. Un album cu fotografii, învelit în piele de Córdoba. „Ani de zile a fost ascuns, duduie, fă socoteala. Pe unde nu l-am avut, pe unde nu l-am ţinut cincizeci de ani cât au fost comuniştii… Păi, cum era eu să-l scot? Acuma, mai încoace, am făcut copii după poze şi am dus şi regelui…“ Lipite câte două, câte trei pe foaie, fotografiile alb-negru păstrate cu grijă spun povestea clasei palatine mai bine decât ar face-o orice alt tip de document. Sunt fotografii realizate mai cu seamă în perioada 1933-1937, înfăţişându-l pe viitorul rege şi pe colegii săi din clasa de la Palatul Regal, pe-atunci nişte copii, nişte adolescenţi.

Radion Chiaburu e tare mândru de comoara lui şi şi-o prezintă cu lux de amănunte:„Multe dintre fotografiile pe care le am în album sunt făcute de Iosif Berman“. Berman, cel mai cunoscut fotoreporter al perioadei interbelice şi fotograful oficial al Casei Regale, îi însoţea peste tot pe elevii palatini, inclusiv în călătoriile „de sinteză“, de cunoaştere a ţării, de la finalul fiecărui an şcolar. Alte fotografii din album sunt făcute de el, de Radion Chiaburu, iar altele sunt chiar opera viitorului rege. Râde:„Voievodul avea un aparat mai bun decât al meu…“ Iar altele sunt portrete de-ale lui Mihai, cu semnătură, primite de Radion Chiaburu chiar de la acesta, pe parcursul anilor de studiu.

Cinci ani i-a fost coleg voievodului, din 1933 până în 1937, timp în care zice c-a dezvoltat o legătură aparte cu cel ce-avea să devină rege. N-ar vrea să-nţelegi că se laudă. „Eu îţi spun exact cum a fost“.  Stătea aproape de Palat basarabeanul cu ochi albaştri şi treaba asta i-a purtat noroc, a atras după sine nişte privilegii, judecă acum cu minte de om mare. „Eram vecin cu Palatul, treceam dintr-o curte în alta. Şi cum colonelul Pălăngeanu făcea în fiecare dimineaţă o jumătate de oră de înviorare cu voievodul, mă chema şi pe mine, ca să nu fie singur. După ore, la fel:un profesor făcea meditaţie cu voievodul şi veneam şi eu la meditaţii“. Îmi arată bărbia şi-l umflă râsul. „Că într-o pauză din-asta, când ne pregăteam lecţiile pentru a doua zi, ne-am dus amândoi să facem nişte curse cu bicicleta, eu am luat o căzătură zdravănă şi de-atunci a rămas bărbia mea în două…“

În Italia, cu voievodul

La etajul 7 al unui bloc de pe Şoseaua Iancului, mi-a deschis uşa un bunic. Un bunic veritabil, desprins parcă dintr-o poveste. Cu păr alb, cu mustăcioară, cu figură caldă, jovială. Cu câte un cuvânt-două în franceză, presărate ici-colo, prin conversaţie. Adevărat am spus că-i desprins dintr-o poveste Lascăr Zamfirescu.

Povestea clasei de la Palatul Regal, c-a fost coleg cu viitorul rege Mihai timp de trei ani, din clasa a V – a până la finalul celei de-a VII – a. Înainte însă de-a fi elev palatin, Lascăr Zamfirescu e nepot de scriitor şi fiu de diplomat.

Nepotul scriitorului Duiliu Zamfirescu şi fiul diplomatului Alexandru Zamfirescu, pe care l-a urmat în sumedenie de ţări. În clasa de la Palatul Regal a ajuns în toamna lui 1936, când tatăl l-a trimis acasă, în România, să-şi continue studiile:„Ştiu că regele Carol ţinea foarte mult la taică-miu şi auzind, probabil, că am venit în Bucureşti şi vrând să aibă în clasă şi un om cu o anumită educaţie… În orice caz, s-a potrivit:am fost, zic eu, foarte prieten cu regele. Aşa încât în vacanţele de vară, a cerut voie ca eu să viu cu el, la maică-sa, la Florenţa. Că Mihai pleca vara două luni la Florenţa, unde era mama lui, regina Elena. Iar eu stăteam vara la tata, la Roma, unde era el ambasador. Şi a primit telefon:«Trimite pe băiat aicea». Şi m-am dus. Am stat vreo două-trei săptămâni la Villa Sparta. Mergeam la muzee, ne plimbam, iar regina stătea şi vorbea cu noi. Era de-o blândeţe nemaipomenită şi voievodul devenea acolo, de fericire, alt om“. I-a fost coleg de clasă voievodului vreme de trei ani, din 1936 şi până în 1939, dar ce ani, ce perioadă tulbure… „Foarte tulbure“, încuviinţează.

„Discutaţi probleme ale ţării, ale vremii?“, îndrăznesc. „Ale vremii, nu. Dar ale lui, personal, da. Adică nu le discutam decât foarte laconic, dar era foarte des cu ochii roşii. Plânsese. Pentru că nopţile erau teribile. El stătea la parter, Carol al II – lea stătea sus şi erau partide de poker, de… Şi asta îl durea teribil pe el. Venea în clasă… Şi bineînţeles că nu puteam să-l întreb, dar îmi spunea:«Iar au început». Şi e stupid să spun eu asta, dar ştiu că ţinea la mine. Pentru că eu eram… eram un fel de bol în care îşi vărsa toate durerile. Venea şi îmi spunea dimineaţa. Eram şi foarte aproape unul de celălalt în clasă, pupitru lângă pupitru“. Se opreşte. Parcă n-ar vrea să mai spună nimic. N-ar vrea să-şi mai amintească lucrurile triste, dureroase.

„Dar dumneavoastră cum îi spuneaţi?“, schimb direcţia conversaţiei. „Noi, colegii, ne-adresam «Măria Ta»“, „Şi Mihai, Mihăiţă, nu-i spunea nimeni? Nu făcea nimeni rabat de la reguli?“, „Taică-su…“ Se înveseleşte:„Şi poate vreo fată… Dar nu ştiu, eu pe prietenele lui nu prea le ­ştiam“.

Prietenie peste ani

Nu se-aştepta să fie coleg cu regele, spune sincer Lascăr Zamfirescu. Şi cu-atât mai puţin se-aştepta ca din asta să se nască o prietenie aşa de frumoasă. Care-a rezistat, în ciuda anilor şi-n ciuda distanţei. „Mi-a scris de multe ori… Şi ne‑am întâlnit şi după ce s-a întors. M-a luat deoparte, am stat de vorbă… Şi-acum, mă sună şi mă duc“. Amândoi se duc, de fapt, şi el, şi Radion Chiaburu, ori de câte ori îi cheamă Majestatea Sa. I-am văzut cu ceva vreme în urmă la Palatul Elisabeta:îl sorbeau din ochi pe regele Mihai. Şi-şi aruncau ocheade aşa, ­ca-ntre colegi. Da, au rămas prieteni buni. Dar a rămas, furişându-se printre amintiri, şi marele regret al lui Lascăr Zamfirescu:„Pentru mine, regele a fost un bun prieten. Şi a rămas un bun prieten. Are o prestanţă care e uluitoare. Din păcate, e prea bătrân…”

FOTO. 1 – Ion Chirescu, profesor de muzică şi desen, 2 – preotul Nicolae Popescu, profesor de religie, 3 – Gheorghe Lazăr, profesor de istorie, 4 – Léon Thévenin, profesor de franceză, 5 – Cristian Musceleanu, profesor de fizică-chimie, 6 – Ion Bratu, profesor de matematică, 7 – viceamiralul Preda Fundăţeanu, director de studii, 8 – Maiorul Mircea Tomescu, subdirector al şcolii, 9 – Alexandru Mumuianu, profesor de botanică, 10 – elevul Gheorghe Grămadă, 11 – elevul Ştefan Popescu, 12 – elevul Radion Chiaburu, 13 – voievodul Mihai de Alba Iulia, 14 – elevul Mircea Ionniţiu, 15 – elevul Walter Heltmann, 16 – elevul Gheorghe Duşa, 17 – elevul Dan Cernovodeanu, 18 – elevul Ion Dinulescu, 19 – elevul Ioan Jurchescu, 20 – elevul Ivan Paul Kovacs

sursa: historia.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE