Și unde e mai la îndemână suflul trecutului decât în Catedrala Catolică? Unde altundeva, portalul vremurilor de demult se deschide în prezent, lăsând la iveală celor ce-i trec pragul, fapte ce nu pot fi șterse și uitate? Te invit înapoi în timp, în catedrala romano-catolică a supliciului și triumfului în fața vremii ca să afli că….
Totul a început cu stabilirea episcopiei romano-catolice la Alba Iulia, cel mai înfloritor oraș al vremii. Ești în secolul al XI-lea, în orașul care a fost reședința principilor Transilvaniei și care a cunoscut deopotrivă, mărirea și decăderea, Unirea și Încornorarea! Odată ce a devenit și sediu de episcopie, aici s-a simțit nevoia construirii unei biserici-hală, a unei adevărate catedrale care să reunească și adăpostească toată suflarea romano catolică a vremii și, să fie, desigur, un impozant monument pe măsura idolației catolice de la acea vreme.
Înscrisă în curentul gotic medieval, catedrala bătrânului Apulum este la fel de veche precum perechea ei, Notre Dame din Paris. Peste 900 de ani au trecut peste acest edificiu, care nu a scăpat de încărunțirile și hăituirile cotropitorilor. Probabil rugile ridicate între pereții ei de piatră au făcut-o să reziste. Sau, încăpățânarea oamenilor cărora le-a fost dragă. Ori, poate divinitatea a protejat-o tot timpul…
Situată în imediata apropiere a Palatului Princiar, un alt edificiu reprezentativ al orașului, Catedrala Catolică este cel mai important monument de acest gen din Transilvania, rivalizând ca impozanță, numai cu omoloaga ei, din Sibiu. Începuturile celei din Alba ne duc și mai departe în timp și așa aflăm că actuala construcție este amplasată exact pe locul în care, la 1100, credincioșii catolici se închinau aici, într-o bazilică formată din trei nave, o singură absidă și un baptisteriu circular. Însă, construcția catedralei a mai avut ceva de așteptat. Așa se face că, la 1241, bazilica este rasă de pe fața pământului, la fel ca multe alte clădiri din Alba Iulia, de către marea invazie tătară. Cei rămași în viață au strâns toate materialele de la vechiul lăcaș și au început construcția acestuia nou. Inițial, tot trei nave avea și acesta, dar, în plus, mai avea și trei abside semicirculare, două turnuri și un turn peste careu. Mai bine de o jumătate de secol a durat construcția, din 1246-1300!
Însă, nici această bazilică nu a avut o soartă mai bună decât prima. În timpul răscoalei sașilor din Transilvania, la 1277, aici au murit arși de vii peste 2000 de oameni care se refugiaseră între zidurile ei! Și, dacă îți imaginezi că toate aceste atrocități nu au lăsat urme pe chipul ei e suficient să privești cu ochii sufletului pietrele zidurilor, încă înnegrite de flăcările ucigașe. Dacă te vei așeza pe una din băncile din interior e imposibil să nu-i auzi. Țipând. Implorând. Plângâdu-și viețile și copiii pe care îi strângeau la piepturi. Crunt le-a fost sfârșitul și, odată cu el și construcția a suferit mari pagube. Însă nici de data aceasta, catedrala în devenire nu și-a găsit sfârșitul. Cu puteri de nebănuit, oamenii au pus piatră peste piatră, încă o dată și astfel, la sfârșitul secolului al XIV-lea au reparat chipul edificiului, adăugându-i un altar, trei noi travee și impozantele ferestre realizate în stil gotic.
Dar, dacă te gândeai că etapele construcției se vor opri aici, ei bine, hai să depănăm în continuare firul poveștii. Iancu de Hunedoara, guvernator al Ungariei și vioevod al Transilvaniei va repara serios catedrala, între 1442-1450, adăugându-i turnul principal, precum și cele două etaje. Tot din timpul lui, edificiul devine necropola familiei Hunedoreștilor și, ulterior, a principilor ardeleni. Și secolul al XVI-a dăruiește lăcașului alte îmbunătățiri, prin grija arhidiacolului Ioan Lazonyus care construiește la 1512 o capelă realizată în stil renascentist.
Însă frumusețea catedralei nu constă numai în arhitectura care îmbină aceste elemente renascentiste cu cele gotice ci și în elementele de decor ale interiorului. Am văzut aici grifoni, cu gheare înfiorătoare, tot felul de figuri grotești, care de care mai înspăimântătoare, hidra din Lena izbită cu măciuca de Hercule, pe David ținând în mână capul lui Goliat, dar și o seamă de scene biblice: Moise, care primea tablele legii, apostolii cei chemați, Petru și Pavel, Fecioara cu Pruncul în brațe sunt doar câteva care întregesc, tabloul acela diversificat. Dar, poate cea mai spectaculoasă imagine a interiorului este, mai sus de privirea care a urmărit figurile pereților, bolta impresionantă, realizată în arcuri gotice, cu nervuri ce formează, ca o pânză de păianjen, o adevărată rețea de paralelograme. Cheile de boltă sunt, ca în multe alte cazuri steme, cele de aici aparținând voievodului Leonard Barlabassy, episcopului Transilvaniei, Ladislau Gereb și, evident, ctitorului, Ioan de Lazo.
Bolta aceea m-a fascinat ori de câte ori am intrat în această catedrală. Adună în ea, un simbolism aparte, de la coafurile împletite ale domnițelor, până la rețeaua de stele agățate de cerul albastru al verilor târzii. Însă, sub bolta aceasta de aici, își dorm somnul de veci unii dintre cei mai importanți actori ai scenei politice medievale transilvănene. Spuneam că edificiul este necropolă a familiei Hunedoreștilor. Vei descoperi aici, sarcofagele lui Iohannes Milles, fratele lui Iancu de Hunedoara, pe cel al fiului său, Ladislau, frumos împodobite cu scene de luptă și steme. Însă, cel mai controversat și, totodată important este, cu siguranță, sarcofagul lui Iancu de Hunedoara, pentru care, istoricii au dedicat ample studii. El a fost realizat la începutul secolului al XVI-lea, nu a găzduit prea mult timp osemintele lui Iancu, deoarece mormintele au fost profanate și osemintele lui Iancu s-au împrăștiat în cele patru zări ale Ardealului. Un lucru este cert… pe piatra lui de mormânt stă scris “s-a stins lumina lumii”, cuvinte care demonstrează rolul important pe care l-a avut în timpul vieții, acest mare voievod transilvănean, în luptele anti otomane.
Tot între aceste ziduri își dorm somnul eternității și trei dintre episcopii Transilvaniei, precum și regina Isabella și primul principe al Transilvaniei, Ioan Sigismund, fiul reginei. De asemenea, pe peretele de nord al absidei vei regăsi și o inscripție comemorativă a lui Giovani Morando Visconti, arhitectul cetății bastionare de stil Vauban, construită aici de austrieci, în formă de stea. Nu uita să treci și prin locurile în care sunt înmormântați principele G. Rackozi și cardinalul Martinuzzi, alte două figuri impozante transilvănene.
Altarele în stil baroc, realizate din marmură neagră, albă și roșie, precum și orga dublă cu nu mai puțin de 2209 tuburi sonore îți vor capta, cu siguranță, atenția. Și, dacă răcoarea zidurilor ce au văzut atâtea secole nu te mână spre ieșire vei regăsi între ele o mulțime de elemente interesante care să te poarte și mai departe în vremurile în care, locul acesta era plin de viață, animat de principi, regine, nobili transilvăneni, toți plecându-și capetele în fața unui singur Domn.
Așa arată cea mai importantă capodoperă arhitecturală medievală a Transilvaniei! După cele câteva ore petrecute aici, închizi în urma-ți ușa grea a istoriei și pășești, prin portalul impunător, înapoi în prezent. Lăcașul acesta nu este numai o mașină a timpului ci, mai degrabă, o lecție de istorie ardelenească, încă vie. Secretele ei încă stau bine ascunse sub blocurile mari de piatră sau pardoseală. Fiecare zid de aici a văzut ceea ce nu mai poate fi vreodată descris în cuvinte. De aceea, te însemn să-i treci pragul și să vezi cu ochii sufletului, ce-au trăit unii oameni, acum mai bine de 1000 de ani, printre invazii, răscoale, rugăciuni și flăcări. Aici, în Iulia cea Albă, mireasa lui Mihai!
Sursa: destepti.ro, sursa foto: albaiuliaqr.ro
