Canalul Dunăre-Marea Neagră, cel mai sângeros șantier din România. Canalul este al treilea ca mărime din lume după Suez și Panama

Finalizată la 26 mai 1984, cea mai măreaţă realizare a comunismului reprezintă totodată cel mai sângeros vis al regimului roşu. Canalul este un edificiu-record pe toate planurile, cu un număr incalculabil al victimelor.

În zorii zilei de 26 mai 1984, o mobilizare fără precedent a avut loc în judeţul Constanţa. Localnicii au fost luaţi de la toate instituţiile (şcoli, primării, şantiere, fabrici, uzine, cooperative) şi duşi pe malurile Canalului Dunăre-Marea Neagră. Planul era ca toţi oamenii muncii, utecişti, pionieri, şoimi ai patriei, să fie prezenţi la inaugurarea edificiului.

Suita prezidenţială urma să treacă pe canal, precum Cleopatra pe Nil, iar aplaudacii trebuia să fie la datorie pe toată lungimea traseului. Cale de 60 kilometri, constănţenii au fost înşiruiţi de la Cernavodă până la Constanţa, la distanţe de câţiva metri unul de celălalt. Ore în şir au aşteptat oamenii în soare, pe taluz, într-un curent teribil. Ceauşeştii erau plimbaţi cu viteză de croazieră pentru a savura glorioasa împlinire a Epocii de Aur.

Când, în sfârşit, vaporaşul fluvial a apărut la orizont, oamenii au fost îndemnaţi să agite steguleţele, pancartele şi eşarfele tricolore cu care fuseseră dotaţi. Uralele de „Trăiască!“ au însoţit trecerea lui Nicolae Ceauşescu, care a făcut semn cu mâna celor de pe margine. Odată ce vaporaşul a dispărut din raza vizuală, oamenii au rupt rândurile şi s-au împrăştiat ca la comandă, tot aşa cum s-au aliniat.

Pentru că autobuzele nu aveau consemn să îmbarce pasagerii decât la ordinul activiştilor, constănţenii s-au văzut siliţi să se întoarcă acasă cum au putut. Cei care fuseseră desemnaţi aproape de localităţile lor au fost mai norocoşi: au făcut drumul înapoi pe jos.

Mâna care a trasat ferm Canalul Dunăre-Marea Neagră pe harta României a fost Iosif Visarionovici Stalin. Într-o întâlnire la Moscova, Stalin i-a indicat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cea mai bună soluţie pentru reconstrucţia ţării: realizarea unui canal care să taie Dobrogea de la vest la est, între Dunăre şi Marea Neagră. Soluţia nu era nouă şi fusese vehiculată încă din 1830, când se căuta drumul cel mai scurt către mare.

Ideea era eficientă, dar nu economia României era ceea ce îl preocupa pe Stalin. Dintr-o mişcare, Tătucul a decis soarta intelectualilor României, floarea societăţii interbelice, care au devenit mână de lucru pentru construirea canalului. În fapt, Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost gândit ca un uriaş lagăr de exterminare a elitelor, care trebuia să dispară pentru a face loc păturii comuniste aproape analfabete, şcolite peste noapte.

Lucrările au început în iunie 1949. La muncă au fost aduşi zeci de mii de muncitori din toată ţara, cu calificări diferite, deportaţi, militari şi mai ales deţinuţi politici. Peste 11 lagăre de muncă forţată au fost înfiinţate pe traseul Canalului. Acestea au înghiţit intelectuali de marcă ai României, patrioţi care s-au împotrivit comunismului şi în general pe orice român care era socotit „duşman de clasă“ sau „duşman al poporului“.

Femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni au îndurat cele mai grele condiţii de muncă, create special pentru a-i trimite la moarte. Pentru vina de a „sabota propăşirea economiei naţionale a Republicii Populare Române“, pedeapsa era moartea. Numele „sabotorilor şi diversioniştilor“, nu şi faptele de care erau incriminaţi, erau făcute publice în ziarul Canalul Dunăre-Marea Neagră, oficiosul Partidului Muncitoresc Român pentru acest proiect.

În continuare, numărul real al victimelor canalului este necunoscut. Nu există un cimitir care să le fie dedicat. Statistic, la şantierul la care s-a lucrat din 1949 până în 1953 au murit doar 656 persoane, ale căror decese au fost înregistrate oficial. Ca să le dispară urma pe vecie, morţii au fost îngropaţi în malurile canalului, peste care s-au revărsat milioane de metri cubi de pământ, rocă şi apă.

Pe locul fostei colonii de la Galeşu, Asociaţia Deţinuţilor Politici din România – filiala Constanţa a înălţat un monument care să le cinstească memoria victimelor canalului, iar Arhiepiscopia Tomisului a pus piatra de temelie a unei mănăstiri închinate martirilor neamului. Pentru România, Canalul Dunăre-Marea Neagră a însemnat cel mai sângeros vis al regimului comunist.

În iulie 1953, după un proces răsunător al sabotorilor de la Canal (august-septembrie 1952), conducerea comunistă decide să închidă şantierul, pentru care nu mai avea resurse financiare. Lucrările aveau să fie reluate în 1975, la dorinţa lui Nicolae Ceauşescu, care concentrase în Dobrogea mari obiective strategice de interes naţional, precum Centrala Atomică de la Cernavodă sau platforma petrolieră de la Midia Năvodari, ce aveau să întărească puterea economică dată României de Portul Constanţa.

Această a doua etapă a canalului care s-a încheiat într-o primă etapă în 1984, apoi a continuat până în 1987, pentru finalizarea ramificaţiei Poarta Albă-Midia Năvodari, a reunit specialiştii ţării, care au avut la dispoziţie tot sprijinul PCR pentru crearea unui edificiu grandios. Recordurile Canalului Dunăre-Marea Neagră Canalul Dunăre-Marea Neagră rămâne cea mai impresionantă construcţie realizată până acum în România.

Este al treilea canal navigabil din lume, după Suez (184 km) şi Panama (81 km). Este compus din ruta principală Cernavodă-Agigea (64 kilometri), având o ramificaţie nordică Poarta Albă-Midia Năvodari (32 kilometri). La construirea sa au fost înregistrate următoarele statistici-record: 300 de milioane de metri cubi de sol şi rocă excavaţi; 4 milioane de metri cubi de beton şi beton armat folosiţi; 24.345 tone de echipament şi lucrări metalice; 33.500 de proiecte; 30 de institute de cercetare şi proiectare; peste 32.000 de specialişti; 24 miliarde lei vechi – cost total; 768 de excavatoare, 5.170 autobasculante, 645 buldozere, 316 autoîncărcătoare etc.

Mesajul Administraţiei Canalelor Navigabile „Compania Naţională Administraţia Canalelor Navigabile SA aniversează 31 de ani de navigaţie pe una dintre cele mai importante căi navigabile din Europa, Canalul Dunăre – Marea Neagră, după o muncă titanică depusă de angajati, militari şi deţinuţi politici. Această măreaţă construcţie face astăzi posibilă legătura între Dunăre şi mare. Traversează Dobrogea de la vest la est: traseul se desprinde din albia fluviului în zona vechiului Port Cernavodă, trece prin localităţile Medgidia şi Basarabi ajungând la mare în Portul Constanţa Sud. Odată cu deschiderea graniţelor, Canalul Dunăre – Marea Neagră a facilitat accesul ţărilor din Europa la Marea Neagră şi a făcut legătura cu ţările orientale. Folosirea lui scurtează cu aproape 400 km ruta mărfurilor de la Marea Neagră până la porturile dunărene din Europa Centrală şi cu aproape 4.000 de kilometri drumul mărfurilor din Australia şi Orientul Îndepărtat către Europa Centrală.“

sursa: adevarul.ro, sursa foto: wikipedia.org

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE