În Ţările Române, lipsa de cultură şi analfabetismul menţinute de clasele exploatatoare, au făcut să persiste în rândurile unora dintre neştiutorii de carte încrederea în leacurile şi tratamentele băbeşti şi neîncrederea în medicamentele şi tratamentele descoperite de ştiinţa medicală a timpului .

Aşa se explică de ce în ciuda progresului ştiinţei medicale, alături de ea s-a menţinut şi medicină populară (drept exemplu, încrederea în dansul căluşarilor demonstrată de faptul că puţini ştiu că dansul căluşarilor nu este un joc ca oricare altul, ci în trecut el se făcea numai în anumite zile ale anului, cu un scop bine definit şi anume acela de a izgoni duhurile aducătoare de molimi, demonstrând astfel caracterul populaţiei româneşti neîncrezătoare în medicina ştiinţifică).

Bezoarul este întâlnit prima dată în relatări vechi despre inventarierea bunurilor confiscate lui Nicolae Mavrocordat de către nemţii căpitanului Pivoda în 1716, astfel că se menţionează că pe lângă celelalte lucruri confiscate au fost găsite şi ridicate şi medicamente în valoare de 500 leventhalleri ca “ambră, bezoar şi lignum aloe2 ”.

Bezoarul reprezenta o substanţă cu caracter spongios, format din săruri fosfatice, fiind incolor, inodor şi insipid, fiind folosit ca antidot împotriva otrăvurilor, acesta reintrând în circuitul medieval românesc odată cu 1605.

Odată cu 1794 se găseşte în mod frecvent în inventarele neguţătorului braşovean M. Ţambru, care furniza medicamente de acest gen şi alte derivate din Veneţia, prin Viena şi Timişoara 3.

Mumia este un alt medicament care se întâlneşte în părţile noastre odată cu secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, intrând în compoziţia unei oblojeli pentru vătămătură 4, recomandându-se “facerea unei turte de făină de secară, cu oţet tare, tămâie, momia şi camfor, cu care se acoperea toată suprafaţa abdominală, ţinută 3 zile, după care era înlocuită cu o altă oblojeală cu iarba lui Tatin 5”. Dar acest remediu ajunge să fie respins în epocă având parte de contracarări de exemplu din partea lui Iosif Pylarino, fostul medic al lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, care ironizează puterea curativă a mumiei în tratatul său de variolizare preventivă6 .

Teriaca este întâlnită prima dată în documentele vremii în 17767 , fiind folosită în tratarea deopotrivă a oamenilor cât şi a animalelor. Folosinţa sa în tratarea animalelor reiese dintr-un manuscris din 1819 care relata următoarele “să tai o felie de pâine, să o ungi cu tiiriac, sa-i dai calului să mănânce”. Era folosită în tratarea greţii, durerilor de picioare, de oase, în tratarea limbricilor, frigurilor, etc.

Cel mai vechi indiciu privind data exactă când a pătruns în Tara Românească şi Moldova este semnalat în 1603, când pe capacele borcanelor care conţineau medicamentul era scrisă denumirea de tiriacă, ulterior în literatura istorică românească descrindu-se 7 tipuri de teriacă, în prezent nemaiexistând în ţară decât un singur exemplar complet (cutie şi capac), aflat în colecţia Marcela Karadja din Bucureşti 8.

Câţiva ani mai târziu se înregistra un eveniment letal în cronica lui Athanasie Comen Ipsilanti şi anume faptul că în 1752 moare la Bucureşti Grigore Ghica Vodă, în urma tratamentului prescris de doftorul cel mare Mihalache Manu, tratament constând în aplicarea de teriacă.

Totodată, un manuscris medical românesc arată cum se foloseşte “Theriaculu de Andromacu adus de la Aptika Veneţii a sfântului Evanghelistu Marco, izcodita dă cei mari şi aleşi mediconi, adică dohtori”, având puternice caracteristici vindecătoare, putând vindeca şi ciuma după cum reiese în document- “a se lua pre inima goală, dimineaţa, cu floarea rozmarinului”.

Mai găsim în documentele vremii importante informaţii cu privire la teriacă şi circulaţia sa pe teritoriul românesc, astfel că Registrele Companiei Greceşti menţionează între 1790 şi 1793 operaţiile comerciale ale casei de negoţ a lui Zuan Marco din Braşov cu teriacă adusă din Veneţia şi furnizată ulterior lui Zamfir Preda, Nicoliţa Ioan Hristu din Craiova, Similachi Stati din Cluj, Plastara şi Dimitrie Vlad din Ţara Românească.

 De asemenea, un anume N. D. Paciura scria din Sibiu la 20 noiembrie 1812 lui Constantin Isailov din Bucureşti în vederea achiziţionării unei cutii de teriacă.

Cea mai veche menţiune tarifară vamală este din 1765, când în Moldova se taxa ocaua de teriacă importată cu 22 de aspri, adică “tot atât cât şi o blană de sobol 10”, în timp ce în Ţara Românească, teriaca se taxa cu 18 bani de oca.

La începuturile ei, după cum am mai menţionat, medicina ştiinţifică s-a desprins din experienţa medicinei empirice, ulterior îmbogăţindu-se din aportul experienţei oamenilor simpli puşi faţă în faţă cu pericolul deteriorării sănătăţii. Astfel ea a continuat să se îmbine cu medicina populară, şi viceversa, astfel ca leacurile populare au de cele mai multe ori o bază ştiinţifică, după cum reiese de exemplu în cazul poporului român care ştiau de beneficiile usturoiului în tratarea ameţelilor şi ameliorarea digestiei, fapt dovedit mai târziu de ştiinţă care atestă că în usturoi sunt într-adevăr anumite substanţe care ajuta la îmbunătăţirea circulaţiei sângelui şi au efect de nimicire a microbilor.

Dar cu toate că medicina populară nu este desconsiderată de reprezentanţii medicinei ştiinţifice, trebuie totuşi să se ţină cont de faptul că e necesară o examinare medicală pentru o mai bună tratare şi prevenţie a bolii, de exemplu în situaţia în care există un bolnav care este răcit şi tuşeşte, leacul este desigur ceaiul de soc, bun decongestionant, dar acesta funcţionează doar în cazul în care bolnavul suferă de tuse simpla-bronşită, nu şi în cazul în care acesta suferă de pneumonie sau pleurezie- apa la plămâni; în medicina populară de leac neputându-se face diferenţa.

Populaţia românească se folosea mai întotdeauna de ceremoniale de descântece, de cele mai multe ori leacul fiind însoţit de acestea şi aproape niciodată fără ele. Drept exemplu, ceremonialul de descântec în momentul naşterii ; una din babe ‘scormoneşte’ sub prispă, în timp ce alta rosteşte primul farmec; prima babă scoate de sub prispă o frântură de seceră ruginită şi murdară care a fost păstrată cu grijă în pământ special pentru momente ca acestea, fiind necesară la tăierea buricului nou-născutului. După, acesta este spălat în timp ce se rostesc farmece menite să aducă noroc în viaţă şi sănătate.

Praful de gândăcei (sau în medicina populară, de cantaride), era un leac important folosit în tratarea turbării, care folosit împreună cu tăierea căţeilor de la turbă, de sub limbă (venele), şi cu afumarea bolnavului cu fire de păr aruncate pe foc ale câinelui de la care s-a preluat boala, în timp ce o babă descânta, se spunea că scapă bolnavul de turbare.

Miron Constin relatează în Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă o întâmplare cu boierul Bucioc căruia i s-a dat otravă în timpul ospăţului dat de voievodul Gaspar Graţiani “Închinându la Bucioc cu veselie (…) au pus de i-a dat otravă. În loc s-au simţit Bucioc otrăvit şi s-au sculat de la masă şi s-au dus la gazdă, având ierbi împotriva otravei, date de la un doftor priiatin (…). Îndată au luatu ierbi şi au început a vărsa otrava, cu mare cumpănă de viaţă. A doa dzi s-au facutu războlit11  şi Gaspar Vodă, dându vina stolnicilor că au fost bucatele cotlite 12”.

Acest eveniment reprezintă unul din puţinele acte de otrăvire menţionate în cronici, în afară de cea a lui Alexandru Lăpuşneanu şi Alexandru Iliaşi. Ce este cel mai important, acest eveniment aduce în prim plan faimoasele ‘ierbi’ apărătoare de otrăvuri, sau leacuri.13

 La câteva decenii după încercarea de otrăvire a boierului Bucioc, se tipăreau pravilele româneşti, întâlnindu-se în cuprinsul lor un text identic cu un număr de referinţe la plantele de leac. Astfel că încă din Predoslovia mitropolitului Ştefan acestea se găsesc în chiar definiţia pravilei “o adunare de legi, cu drept cuvânt numită vrăciuitoare de obşte, pentru că amestecă ierburile şi leacurile de le da bolnavilor, ca să-i vindece, atât numai că unora le da ierburi tari, adică pedepse grele, iar altora, mai blânde leacuri ”.

Faptul că ierburile de leac aveau dublă folosinţă, putând fi folosite şi în scopuri negative, de a face rău, este reprezentat în pravilă de următoarele: “cine dă iarbă de omoară om săvârşeşte o ucidere de voie, cum face tâlharul sau ostaşul”, în timp ce “curvele care vor lua ierbi să nu facă feciori (…) ca să strice rânza unde se zămislesc coconii”.

De asemenea, în pravilă se arată şi faptul că singurul care nu era pedepsit de deţinerea de otrăvuri era vraciul, deoarece “el o cearcă cu ierbi ca acealea, cu meşteşugul lui, putea-vă face iarbă ca aceaia să biruiască puterea otravei sau ba”.

S-a acordat întotdeauna un deosebit interes studiului plantelor utilizate în medicina populară românească în scopul verificării însuşirilor curative semnalate de popor de-alungul timpului şi adaptării acestor plante în terapeutică. Printre cele mai vechi texte de acest gen păstrate se numără şi manuscrisul nr. 740 din Arhivele Statului din Bucureşti, datând din secolul al XVI-lea; în prima parte a acestei lucrări, intitulată Folosirea Plantelor de Leac, sunt menţionate unele produse vegetale folosite în medicina populară dar cu acţiune terapeutică recunoscută şi de farmacologie, precum: menta; “are putere şi vindecă toate boalele”, autorul recomandând fierberea plantei în vin sau în apă, şi administrarea acestuia dimineaţa pe nemâncate, având calitatea de a “smulge cu puterea sa toate stricăciunile launtrice”.

O altă plantă amintită în manuscris este napul, care în urma fierberii în apă este util în spălarea părului sau folosirea sa în îndepărtarea viermilor intestinali prin fierberea în vin şi băut dimineaţa pe stomacul gol.

 De asemenea găsim menţionată şi urzica, indicată atunci când unui om “îi este greu la stomac” şi sfatul “bea şi vei fi sănătos”; prepararea acesteia făcându-se prin fierberea plantei şi adăugând miere proaspătă de fagure. Mai este menţionat şi faptul că “cine are răni, pisează frunze de urzică cu untură veche, curăţă toate rănile şi le vindecă”. Frunzele plantei bogate în provitamina A, vitaminele C şi K, sunt folosite şi astăzi pentru acţiunea hemostatică, pentru proprietatea de a fluidifica secreţiile bronşice şi pentru caracteristica diuretică.

Roiniţa (Melissaoficinalis) este recomandată de vechiul autor în afecţiunile oculare, în timp ce pătlagina e indicată în tratamentul rănilor frigurilor şi diareei sub formă de unguent sau fiartă în vin.

‘’Cine are durere în ureche picură zeamă de priputnic’’- denumirea slavonă a pătlaginei. “Dacă te dor dintii, stoarce zeama din tulpină de priputnic şi unge dinţii. Şi femeia care are dureri lunare să ia priputnic să-l fearbă cu vin sau cu oţet şi să-l bea dimineaţa şi sara’’. Speciile de plantago sunt folosite şi astăzi pentru caracteristicile emoliente şi acţiunea astringentă şi antipruriginoasă.

Reprezentând un capitol de literatură populară cu caracter practic, reţetele medicale au circulat intens la români fie pe cale orală, fie în scris. Astfel au rămas moştenire culturală numeroase vechi manuscrise miscelanee şi chiar tipărituri în limba română, cu precădere calendare, care conţin formule de leacuri populare.

Dintre publicaţiile cu texte farmaco- terapeutice sunt demne de menţionat Calendariul pe 112 ani apărut în 1785 la Iaşi. În Predoslovia către Cititori, autorii au menţionat ‘’doftoriile cele cu lesnire şi fără multă cheltuială ce se găsesc pe la casele celor săraci, ca să le folosească la vremea boalelor lor’’. Paginile rezervate doftoriilor cuprind fie formule de siropuri preparate din pelin, măceş, scorţişoară, portocale,etc., fie unsori, ca cea de pelin, liliac, crin, râme, etc., în timp ce recomandările terapeutice sunt prezentate în ordinea lunilor şi se referă la afecţiunile mai des întâlnite în perioada respectivă şi anume friguri, dureri de cap, muşcături de şarpe, limbrici, etc.

Reţete întâlnite în ‘calendariu’:

Siropul de pelin: ‘’Să iei o litră de pelin de cel tânăr, o litră flori roşii de şerbariu, trei litre must de prăsade (slavonă pentru pere) coapte, toate acestea să le pui într-o oală şi să stea două zile şi două nopţi apoi să le strecori prin sită şi să pui în aceeaşi zeamă două litre de zahăr. Acest sirop întăreşte stomacul şi face poftă de mancare’’.

Siropul de măcriş: ‘’Să iei must de măcriş curat, trei litri, pol (jumătate) litră zahăr şi să le fierbi până se va îngroşa”.

Unsoarea de pelin: ‘’Sa iei untdelemn, o ocă, vârfuri de pelin pisate o litră şi 20 de drame, apoi să le pui într-un vas ca să stea la căldură 3 zile şi 3 nopţi. Unsoarea aceasta întăreşte încheieturile iar înăuntru omoară viermii sau limbricii’’.

De asemenea, un amalgam de leacuri se găseşte şi în manuscrisul nr. 2183 de la Biblioteca Academiei; mai precis o migăloasă culegere de reţete cu o gamă largă de diversificare, aşa cum declară şi copistul Ioan Gramatic la 27 februarie 1766 când ‘iscăleşte’ manuscrisul: ‘‘Aicea însemnăm toate boalele la care ce tămăduire trebe’’.

Câteva din formulele demne de menţionat din cuprinsul manuscrisului:

‘’Pentru încuiat; când se încuie omul pe jos, corn de inorog pus în apă să bea şi-i va trece’’. A se înţelege cornul de inorog ca fiind o plantă.

‘’Pentru urdinare cu sânge, să fierbi orez cu coarne, să-i dai să le mănânce şi-i va trece’’. A se înţelege că este vorba de fructele arborelui corn.

‘’Pentru dor de ochi, să te speli cu sabur la ochi, că-ţi va trece’’. Sabur- aloe vera; utilizarea în oftalmologie a plantei aloe fiind de o reputată importanţă astăzi în farmacie.

‘’Pentru sânge din nas, căruia îi va curge să piseze coajă de ou gras şi să tragă pe nas”. Proprietăţile hemostatice ale ionului de calciu sunt binecunoscute astăzi, ştiindu-se atunci, ca şi acum, ca în coaja de ou există o cantitate considerabilă de calciu.

Un alt manuscris care este demn de menţionat este cel al Serdarului Grigore Andronescu din perioada 1828, şi care conţine alături de poezii şi reţete casnice (mâncăruri, dulciuri) şi o serie de reţete medicale.

Spre deosebire de manuscrisele menţionate anterior, autorul acestuia foloseşte o metodă de prezentare a remediilor mai apropiată de cea farmaceutică astfel că după descrierea formelor şi a preparării diferitelor medicamente, se precizează indicaţiile terapeutice.

Pe prima pagină a manuscrisului găsim: ‘’Siminichi, mana, sare de Eglitera. Dintre care aceste 3 feluri, unindu- se fieşcare, dramuri; 5 siminichi, 10 mana, 4 sare de Eglitera, să fiarbă şi să se strecoare şi răcindu- se, să se bea drept curăţenie în 2 rânduri după 3 ceasuri una după alta, când nu va avea căldură, ferindu-se de apă rece, sărătură şi acreală’’.

Totodată se poate observa importanţa acestor culegeri de reţete medicale şi farmaceutice în mediul rural din următorul pasaj din partea introductivă: “Şezand un om de ai noştri învăţat cu doctor afară, la ţară, pentru întâmplare de boală, ferească Dumnezeu să se întâmple, puţină vreme până să ajungă la doctor, bine şi de trebuinţă este să aibă în casă aceste însemnate doctorii”.

Principalele forme medicamentoase din farmacopeea anului 1820 sunt reprezentate de “29 ape aromatice, 42 extracte, 10 emplastre, 4 infuzii, 26 oleuri, 13 siropuri, 28 tincturi, 17 unguente, 14 flores, 20 foliae, 7 fructi, 8 gumirezine, 43 rădăcini, 38 herbae, 22 seminţe, 7 săruri de potasiu, 4 săruri magneziu, 7 săruri mercur şi 5 săruri sodiu”.

Cu timpul, activitatea farmaceutică a dobândit şi în ţara noastră amploarea corespunzătoare necesităţilor sănătăţii publice.

sursa: historia.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE

Gheţarul Focul Viu este una dintre marile comori naturale ale Munţilor Apuseni, care în bătaia razelor soarelui se transformă într-un bulgăre de flăcări

Peștera Ghețarul de la Focul Viu se află în Munţii Bihor, pe Valea Galbenă, la 500 de m spre NV-V de Vârful Piatra Galbenii și Vârful Cuculeul de Fier.Face parte din Parcul Natural Apuseni

Peştera Focul Viu ocupă locul trei ca mărime în rândul gheţarelor subterane din ţară (25.000 de metri cubi), după Gheţarul Scărişoara şi Avenul Borţig. Cunoscută în vechile descrieri şi sub denumirea de Peştera Eschimoşilor, grota este alcătuită din două săli.

În Sala Mică sunt stalagmite, în timp ce în Sala Mare se află impresionantul bloc de gheaţă, precum şi trunchiuri de copaci care au căzut prin fereastră din boltă.

„Turiştii pot vedea al treilea ghetar subteran ca mărime din România, după Scărişoara şi Borţig. Peştera prezintă o sală mare şi un morman de buşteni putreziţi, care au căzut prin fereastra din tavanul peşterii”, explică Mircea Petrescu, ghid Salvamont Bihor.

Se recomandă vizitarea peşterii în jurul prânzului, când razele solare pătrund prin horn în peşteră. Explicaţia existenţei blocului de gheaţă este dată de două elemente: iarna, fereastra din tavan favorizează acumularea aerului rece, iar lipsa ventilării în peşteră menţine aerul rece captiv tot timpul anului.

În latura din dreapta se deschide un fel de crevasă, extrem de periculoasă, de 20 metri adâncime, care nu poate fi coborâtă decât cu ajutorul scărilor speologice.

Este locul în care tot timpul anului se găseşte zăpadă şi gheaţă.

Gheţarul de Ia Focul Viu constituie un foarte important teren de cercetări ştiinţifice complexe, care permit obţinerea unor date complementare celor furnizate de Gheţarul de Ia Scărişoara în legătură cu mecanismul glaciaţiunii de cavernă şi cu paleoclimatul Munţilor Bihor.

Peştera Focului Viu stă sub semnul vechilor povestiri despre eroi de staturi formidabile care au trăit în vremurile de demult în aceste zonă.

Una dintre legende vorbeşte despre o familie de uriaşi pe care Decebal a adăpostit-o în Apuseni cu condiţia ca aceasta să-i păzească aurul ascuns în peşteră.

Într-o zi, oamenii care au venit să fure comoara l-au momit pe mezinul familiei cu mâncare otrăvită. Băiatul a murit, dar nici prădătorii nu au avut o soartă mai bună, găsindu-şi sfârşitul sub bolovanii care s-au prăvălit peste ei atunci când au intrat în peşteră. De durere că şi-a pierdut copilul, bătrânul uriaş a început să răscolească pământul şi aşa s-au format toate văile, dealurile şi peşterile din zonă.

La Peştera Gheţarul de la Focul Viu se ajunge pe drumul Bălăleasa-Valea Seacă până la cantonul silvic din Valea Cetăţilor. De aici se merge numai pe jos, aproximativ un kilometru şi jumătate. Pentru iubitorii de drumeţii, există şi un traseu, marcat cu punct galben, cunoscut sub numele de Circuitul Văii Galbene.

romania-redescoperita.ro, sursa foto: facebook.com

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE

La Bucium-Șasa din Munții Apuseni se află biserica în care a slujit ca preot greco-catolic scriitorul Ion Agârbiceanu

Țara Moților, cunoscută și ca Țara de Piatră, este locul în care preotul și scriitorul va cunoaște viață extrem de grea a locuitorilor, evocată astfel într-o pagină memorialistică. „Şi nu te zăpăcesc numai piedicile ce se pun în calea propriei tale vieţi. Visurile nu se risipesc numai prin suferinţă şi greutăţi proprii, ci şi prin întâlnirea lor în viaţa altora. Greu îţi vei mai clădi o concepţie optimistă, dacă în anii cei dintâi a[i] contactului cu realitatea ţi-e dat să vezi numai întuneric, suferinţă şi mizerie”

Primii ani de școală i-a petrecut în satul natal. Din 1892 a urmat Gimnaziul Superior din Blaj, până în 1900. Aici și-a conturat personalitatea, a dobândit dragostea pentru studiu și lecturi, a fost profund impresionat de poveștile lui Creangă, l-a citit pe Caragiale, aici și-a publicat cele dintâi creații literare, sub pseudonim, în ziarul „Unirea” (Foaie bisericească-politică).

A studiat la Budapesta timp de patru ani, în perioada 1900 – 1904, împreună cu alți 15 alumni trimiși de Biserica Greco-Catolică din România. Aici a continuat să citească, a făcut cunoștință cu marii scriitori ai literaturii naționale și universale, a luat parte la întâlnirile Societății de lectură „Petru Maior” a studenților români. În paralel, în anii de studiu a colaborat la reviste din Transilvania precum: „Unirea” (Blaj), „Gazeta Transilvaniei” (Brașov) „Cultura Creștină” (Blaj), „Familia” (Oradea), „Tribuna” (Sibiu). Din 1901 a fost între primii colaboratori la revista literară „Sămănătorul” (București).

Reîntors în țară, a împlinit funcțiunea de „cancelist” la Mitropolia din Blaj și, timp de un an (1904-1905), cea de sub-prefect la Internatul de băieți din Blaj. În septembrie 1905 s-a înscris la Facultatea de Litere din Budapesta, dar, după un timp, a renunțat la studii. În acest an publica primul său volum de schițe și povestiri, intitulat „De la țară”.

A revenit la Blaj, în calitate de „cancelist” la Mitropolie. În anul 1906, s-a căsătorit cu Maria Aurelia Radu și a fost hirotonit preot. A fost numit la Parohia Bucium-Șasa din Munții Apuseni, apoi, din 1910, a slujit la Orlat, în jud. Sibiu, timp de șase ani.

În timpul Primului Război Mondial s-a retras în Moldova, de unde a fost evacuat în Rusia. Între 1917-1918 a fost preot militar în corpul voluntarilor ardeleni. După Marea Unire din 1918, pr. Ion Agârbiceanu s-a stabilit la Cluj. A fost membru al Parlamentului României Mari, mai târziu, senator, împlinind, pentru un timp, rolul de vicepreședinte al Senatului. În perioada interbelică a luat amploare activitatea sa literară. A fost director al ziarelor clujene „Patria” (1918-1927) și „Tribuna” (1938-1940), a colaborat intens la cele mai importante publicații ale vremii. În 1930, Episcopul Iuliu Hossu l-a numit Protopop al Clujului. Mai târziu, în 1931, a fost numit canonic al Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla.

Pentru activitatea sa literară, a fost ales membru corespondent (1912), apoi activ (1925) al Astrei și redactor al revistei acestei asociații, „Transilvania”. A fondat și apoi a călăuzit spiritual AGRU – Asociația Generală a Românilor Uniți (asociație a laicilor greco-catolici), pe care a înființat-o în 1929, pentru a veni în apărarea Bisericii și pentru „creșterea și întărirea credinței și a vieții religioase”. La 5 iunie 1919 a devenit membru corespondent al Academiei Române. A făcut parte din conducerea Societății Scriitorilor și (din 1921) a fost președinte al Sindicatului presei române din Ardeal și Banat.

Din vasta sa operă, care a îmbogățit literatura română, nu puține sunt scrierile cu caracter religios. Preotul și protopopul Ion Agârbiceanu scria cu regularitate, meditații spirituale destinate preoților, și în ziarul oficial al Eparhiei de Cluj-Gherla, „Curierul Creștin”. Ca protopop de Cluj, între 1930-1948 a slujit la Catedrala „Schimbarea la Față”. Cu ocazia instalării, la Cluj, a Episcopului Iuliu Hossu (odată cu mutarea sediului eparhial greco-catolic de la Gherla la Cluj), Protopopul Ion Agârbiceanu a fost cel care l-a primit pe Arhiereul Iuliu la gara din Cluj cu o cuvântare de bun venit. Va rămâne alături de Episcopul Iuliu Hossu (viitorul Cardinal, și apoi, Fericit episcop martir) până în anul 1948, anul desființării legale a Bisericii Greco-Catolice.

După 1948 și-a adâncit credința în suflet, fără a accepta trecerea la o altă religie. A fost pensionat, i s-a naționalizat casa. A continuat să locuiască, împreună cu familia, în două camere situate la etajul domiciliului său din Cluj. O mare parte din opera sa literară, cea religioasă, i-a fost cenzurată. După câțiva ani de tăcere, a fost recunoscut ca scriitor, fiind numit, la 2 iunie 1955, membru de onoare al Academiei Române. A trecut la cele veșnice la Cluj, la 28 mai 1963.

Sursa:ziarulfaclia.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE