„Un jucător care a scris istorie la CFR Cluj se zbate între viaţă şi moarte”, scria presa centrală în vara anului 2015. Pe atunci în vârstă de 42 de ani, Cristian Coroian se prăbuşise pe gazon la un antrenament al echipei Metalurgistul Cugir, pe care o pregătea după retragerea din activitatea de fotbalist profesionist.

Coro − cum îi spun apropiaţii − a suferit un atac cerebral AVC, a fost internat la Secţia de Anestezie şi Terapie Intensivă a Clinicii de Neurochirurgie din Cluj-Napoca şi, timp de câteva săptămâni, s-a aflat în stare critică.

De doi ani încoace, el face recuperare la spitalul Polaris Medical. În tot acest timp, personalul de aici a fost fascinat de puterea și dedicarea Roxanei, soția lui Cristi Coroian. Ea merge zilnic cu el la spital și rămâne pe tot parcursul orelor de proceduri.

Roxana Coroian a acceptat să povestească, pentru cititorii PressOne, care au fost cele mai grele momente de după AVC-ul soţului ei şi cum se transformă relaţia de cuplu când viaţa te pune în faţa unei asemenea încercări.

Povestea noastră

«Dacă știam cât de intens voi ajunge să iubesc, probabil mă speriam și fugeam din această relație încă de la început, din 2007. Atunci se scriau poveşti frumoase despre carierele noastre: el era un cunoscut fotbalist, eu − un vânzător de autoturisme de lux, cel mai bun din rețea, prima femeie care le arăta bărbaților că se poate.

Așa ne-am și cunoscut, şi-a cumpărat mașina cu ajutorul meu. Carierele au continuat frumos, la fel și relația noastră. Un lucru știrbea totuși iubirea: distanța. El era mai tot timpul plecat în alte orașe, în funcție de echipa pe care o antrena.

În februarie 2015 ne căsătoream la starea civilă, însă fără să programăm nunta. Nu m-am văzut niciodată mireasă cu sute de invitați. Când eram copil mă îmbrăcam des în mireasă și cred că atunci mi-am făcut plinul.

La puțin timp după căsătorie, eu m-am mutat cu jobul în București, iar el antrena în Cugir.

Accidentul

Şi a venit momentul iulie 2015, mai exact 22 iulie 2015: am primit un telefon în care mi se spunea că Coro (așa îl alintăm toți) făcuse infarct sau atac cerebral. Am plecat din Bucureşti către Alba doar cu ce aveam pe mine, și cu sora mea la volan. Între timp, Coro era transferat la Cluj cu ambulanța.

Am ajuns la Cluj la două ore după el. Şi aici începe adevărata poveste: comă, operații, terapie intensivă, spitale, recuperare și multă iubire, foarte multă iubire…

Sunt câteva momente care mi-au rămas în memorie. Iată unul dintre ele, din 22 ianuarie 2016.

Au trecut exact 6 luni de la prima întâlnire și, aproximativ la aceeași oră, mă întâlnesc întâmplător pe stradă cu doamna doctor. La vederea ei, mă pierd, fiindcă ziua a fost una încărcată emoțional.

Nu aveam cum să uit chipul ei blând care, pe 22 iulie, rostise unele cuvinte ce parcă mă străpungeau ca niște săgeți otrăvite. Ajunsesem la clinica de neurologie unde se afla soţul meu aproximativ pe la ora 19, după un drum București – Cluj care parcă nu se mai termina.

Nu știam nimic despre AVC și parcă îmi doream să nici nu știu. Voiam doar să îmi văd soțul și să mă conving că tot ce mi se spusese la telefon nu era adevărat.

Coro mă recunoaște, dar nu poate să îmi spună nimic. E frumos și aparent neschimbat. Starea colegilor din salon parcă vrea să îmi transmită ceva. După ce mă dezmeticesc puțin, o caut pe doamna doctor.

Parcă nu ea pronunța acele cuvinte. Îmi venea să urlu încât și pacienții inconștienți să se trezească, dar nu îmi doream să mă audă Coro…

„Doamnă, să vă pregătiți pentru orice… Dacă va supraviețui, nu o să mai fie ce-a fost…”

E 22 ianuarie 2016 şi o zăresc pe doamna doctor vorbind pe stradă cu o tânără. Panicată, încurc drumul și trebuie să mă întorc. Realizez repede că este un semn și o abordez.

În cele 6 luni, ne-am mai zărit, dar mă evita. „Doamna doctor, vă mai amintiți de mine și de soțul meu?”. Ea: „Da, sigur că da”.

„Am vrut doar să vă spun că soțul meu este bine, face pași, mâna are punctaj 2 din 5 și începe să spună cuvintele scurte”.

După încă un schimb de replici de complezență, ne despărțim. Doamnă doctor, am uitat să vă spun că aţi avut dreptate.

Soțul meu nu mai este ce-a fost. Este mai frumos, mai bun, mai curajos şi mai iubit. Este o minune.

Cele mai grele momente

Cel mai greu mi-a fost să le duc ştirea părinților lui. Mi-a fost frică să nu pățească ceva… Au peste 70 de ani, locuiesc la țară și Coro este sprijinul și mândria lor.

Ei obișnuiau să vorbească aproape zilnic, iar acum Coro nu mai vorbea. Inițial, le-am spus ca este slăbit și că nu poate sa vorbească. Au fost momente cam delicate, iar mama lui a venit cu mine.

A doua zi era aniversarea tatălui lui și Coro era operat de urgenţă. căci intrase în comă. A fost efectuată craniotomia. Cu tatăl lui s-a revăzut doar după luni multe petrecute în spital.

Apoi a trebuit să-i anunț pe părinții mei. Din nou, complicat. Tata nu avea o săptămână de la operația de cistectomie. Am rugat-o pe mama să meargă mai departe cu telefonul, să nu audă tata, şi ea a urlat de-a auzit tot bulevardul.

Au urmat situații în care prietenii nu înțelegeau că nu pot intra la terapie intensivă. Coro încă se lupta cu doamna cu coasa și ei voiau să fie martori. Au fost prieteni care au dezamăgit, dar problema, poate, este la noi, căci ne-am fixat prea mari așteptări față de prieteni cu care Coro vorbea aproape zilnic și care acum îl caută o dată pe an.

Îmi aduc acum aminte de un film care arată perfect diferența dintre aparență si esență − Return to paradise (1998).

Toate aceste momente grele au trecut mai ușor datorită dragostei cu care am fost înconjurați. M-au impresionat acele seri în care se făceau rugăciuni colective, m-a impresionat tot personalul medical cu care am interacționat, m-a impresionat galeria de la CFR, care a fluturat banner pentru Coro, m-au impresionat foștii colegi care au organizat un meci în cinstea lui!

Multă dragoste, mult respect!

Ce am învățat?

Până în 2015 consideram că, dacă ești un om care nu face rău și ești corect, este suficient. Atunci am învățat că, dacă crezi cu tărie în forța divină, Ea te va ajuta. Prezenta lui Dumnezeu o simți cu adevărat atunci când ai nevoie de El mai mult decât de aer.

Am învățat să oferi omului ceea ce el are nevoie, nu ceea ce îți este la îndemână. Mai exact, dacă un pacient are nevoie de sânge, donezi sânge, nu îi trimiți fructe sau altceva ce îți este la îndemână.

Am învățat că noi nu trebuie să ne uitam la ei (și nu se știe când noi devenim ei) cu milă.

Când încă nu reușeam să pășim, ieșeam afară cu scaunul cu rotile. Eu încercam să îi ridic moralul și să îi arăt progresele. Ce se întâmpla când treceam pe lângă o persoană care zicea „săracul”? Tot ce construisem eu se năruia.

Ei sunt de apreciat pentru modul în care se reinventează. Trebuie să îi admirăm pentru că au puterea de a lupta cu ei și de a merge mai departe.

Astăzi, după doi ani de recuperare aproape zilnică, Coro încă luptă să recâștige ce a pierdut și face progrese extraordinare fără să spună că nu mai vrea sau că s-a plictisit. Chiar dacă sunt perioade când progresele nu sunt evidente!

Am învățat ca, atunci când parchez, să mă asigur că pe trotuar este loc de un cărucior, nu de o persoană. Am învățat să nu mai blochez acea zonă a trotuarului care este coborâtă exact pentru a ușura mobilitatea celor în scaun.

Am învățat că eu dau starea de spirit în casă. Dacă eu sunt supărată, și el este. Pentru că îmi doresc mai mult ca orice ca el să fie fericit, sunt mereu fericită.

Am învățat că, oferind iubire și adaptabilitate, progresele sunt mai mari. Nu abandonați pacienții în spitale, fiți cu ei și pentru ei!

Coro era total demoralizat în spital, și atunci am folosit recuperarea în regim ambulator. Starea de spirit i s-a schimbat,progresele au fost mai mari.

Coro a iubit și iubește sportul. În a doua parte a zilei, se uita mult la tv pe canalele sportive. Eu am două posibilități: să merg în alta cameră sau să rămân cu el.

Aleg mereu a doua variantă, pentru că așa avem subiecte pe marginea cărora să comunicăm. Sunt la curent cu rezultate și știu ce întrebări să-i adresez astfel încât să poată răspunde.

Şi, pentru că, totuși, am nevoie să mă exprim și altfel, pentru că nu toate meciurile mă prind, am ales ca, la noi în living, să îmi dezvolt pasiuni. Mă exprim în culori, culori mereu pozitive, și mai mereu despre iubire.

Cum m-a schimbat acest moment?

Sunt mult mai darnică. Înainte, împrumutam lucruri cu inima mai strânsă. Acum, bucuria celui care primește ceva de la mine o simt ca pe o binecuvântare. Am învățat să prețuiesc mai mult OMUL.

Îmi pare rău că nu prea învățăm din trăirile altora și, până nu suntem noi la cumpănă, nu înțelegem ce este important în viață. Într-un fel, mă bucur că am învățat la 35 de ani ce să apreciez în viață.

Un călugăr a scris un articol și titlul lui spune tot: Rana este locul pe unde intră lumina în tine…»

Specialiștii care au lucrat cu Cristi Coroian începând din 2015 povestesc cum a decurs procesul de recuperare și cât de importante sunt persoanele apropiate în acest proces.

„Puterea și răbdarea lui Coro sunt mereu întărite de suportul soției sale”