Toaca este o rugaciune adusa lui Dumnezeu, marcand trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Batuta la diverse ore, toaca puncteaza timpul de peste zi, chemand la rugaciune si slujba

Atat crestinii din lume, cat si calugarii, cunosc sunetul batutului in toaca, ce ii cheama zilnic la rugaciune. Baterea in toaca, inainte de inceputul slujbei, cheama pe toti crestinii in Biserica.

Toaca nu este o creatie pur estetica sau culturala, ci ea este un text liturgic cuprins intr-un act liturgic, este o rugaciune, este un mijloc de inaltare a omului la Dumnezeu, este ceea ce marcheaza trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Cantecul toacei face legatura intre pamant si cer, intre uman si divin, intre ceea ce se cunoaste si ceea ce nu se cunoaste.

Toaca insemna la inceput mijlocul cel mai simplu si mai usor de a chema pe crestini la sfintele slujbe, indeplinind acest rol atunci cand clopotele nu existau inca in cultul crestin. In ritm de toaca si-au potrivit crestinii pasii in primele secole, astfel incat si in Biserica Ortodoxa Romana s-a pastrat acest instrument stravechi, cu bogata semnificatie spirituala.

*Ce este toaca si cum se realizeaza aceasta?

Toaca este un obiect liturgic confectionat, de cele mai multe ori, din lemn. Se vor intalni trei feluri de toaca: toaca mare de lemn (fixa), toaca mica de lemn (mobila) si toaca de metal (tochita, fixa).

Toata este in fapt o bucata de lemn, lunga de doi-trei metri si lata de 20-30 de centimetri. De cele mai multe ori, in capetele toacei de lemn se dau trei-patru gauri circulare, spre o mai buna rezonanta a vibratiilor produse de lovirea cu ciocanelele. Gasita in clopotnite sau in curtile bisericilor, fixata in doua sfori, sau rezemata de tocul usii bisericii, aceasta este batuta la inceputul sfintelor slujbe, sau in cadrul procesiunilor, cu doua ciocanele realizate tot din lemn.

Toaca este uneori confectionata si din metal, aceasta fiind numita mai ales „tochita”. Toaca de fier este lucrata din metal, ca o sina mai lata, de cele mai multe ori curbata sau frumos ornata. Toaca de lemn are altaturi de ea doua ciocanele de lemn, pe cand cea de metal are doua ciocanele de metal. Toaca de lemn poate fi fixa sau mobila, pe cand cea de metal este intotdeauna fixa (in clopotnita, in fata bisericii sau intr-o latura a acesteia).

Toaca nu este o simpla scandura, taiata ca o uluca si pusa in biserica, ci ea este un lucru sfintit, un obiect de cult, o rugaciune. Precum icoanele, sculptura bisericeasca si sfintele vestminte nu se fac la intamplare, ci numai dupa un anumit tipic, si cu multa rugaciune, tot asa se face si toaca. Doar cu rugaciune si gand curat se cauta lemnul special ales, lucrandu-se cu migala, spre a fi perfect neted si drept, fara nici un nod pastrat din vechiul copac. Toaca se face, dupa obiceiul pastrat din Traditia crestina, din lemn de paltin sau de cires, pe cand ciocanelele se fac intotdeauna din lemn de esenta tare (corn, salcam, carpen, etc).

*Cum a aparut toaca in cultul crestin?

In perioada persecutiilor impotriva crestinilor, chemarea la sfintele slujbe se facea personal, fiecare chemand pe cei ai sai, la ora si locul hotarat in mod ascuns. Dupa ce persecutiile s-au incheiat, din mila lui Dumnezeu, chemarea la sfintele slujbe a inceput sa se faca prin folosirea anumitor mijloace specifice acestora.

Preluand unele dintre instrumentele evreilor, ca legatura cu neamul lui Hristos, crestinii au intrebuintat, pentru o perioada instrumentul numit „tuba”, care era un fel de trambita mai mica. Nefiind chiar odihnitoare, aceasta a fost inlocuita, in scurt timp, cu folosirea ciocanelor de lemn. Cu aceste ciocanele se lovea in usile crestinilor, intr-un ritm odihnitor, la orele sfintelor slujbe. De la bataia in usa fiecaruia s-a ajuns, in chip firesc, la bataia intr-un lemn special lucrat, printre casele crestinilor, sau din turla bisericii. Aceasta avea sa fie numita „toaca”.

Toaca folosita de crestini este atestata documentar inca din secolul al IV-lea. Sfantul Sofronie al Ierusalimului, in anul 638, vorbeste despre doua tipuri de toaca, toaca de lemn si toaca de fier, dand toacai si o semnificatie simbolica, de „trambita a ingerilor”. In actele celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic de la Niceea, in anul 787, se mentioneaza obiceiul de chemare la Biserica prin lovire cu ciocanul intr-o scandura numita „Sfintele Lemne Sunatoare”.

Mitropolitul Varlaam al Moldovei, in Cazania de la 1643, scrie: „Se scula patriarhul de toca si stranse pe toti crestinii.” Arhiepiscopul romano-catolic Marcus Bandinus, in anul 1646, consemneaza obiceiul romanilor si al grecilor de inconjurare a bisericii batand toaca.

Bisericile si manastirile ortodoxe de pretutindeni s-au inaltat in sunet de toaca. Astazi, toaca nu mai este singura, ea gasindu-si fratele, clopotul. Pe acesta din urma se pot citi cuvinte ca: „Te chem la rugaciune. Te apar de furtuna.” Prin sunetul ei, toaca ne indeamna sa stam treji, sa pazim cetatea duhovniceasca, sufletul. Sa intarim strazile, sa ascutim armele duhovnicesti, credinta, nadejdea, dragostea, postul si rugaciunea.

Parintele Constantin Galeriu, spune: „Toaca se dezavaluie ca o chemare vie la rugaciune, dar si ca un cantec de durere si de bucurie, vestind odata cu baterea cuielor crucii, imnul pascal de Inviere”. La prima bataie de toaca incepe si prima bataie a inimii noastre pentru Mantuitorul Hristos. Incepe slujba!

*Cum se bate toaca ?

Biserica Ortodoxa pastreaza toaca, folosind-o ca insasi pe o rugaciune curata a naturii, inaltate lui Dumnezeu, printr-o bucata de lemn. Cultul liturgic este punctat de sunetul toacai si a clopotului. Toaca vesteste crestinilor inceputul celor Sapte Laude Bisericesti, al Sfintei Liturghii si al unor Ierurgii. Crestinul, atunci cand loveste lemnul toacai cu ciocanelul de lemn, e dator sa spuna in sine o scurta rugaciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul.”

Bataia in toaca se face in mod ritmic si cu multe intorsaturi muzicale, dupa maiestria celui ce o bate. Toaca se bate in mai multe feluri, in mai multe locuri si cu mai multe rosturi. Toaca mica de lemn, numita si „toaca mobila”, se bate de obicei inconjurandu-se biserica, pe partea dreapta. In fiecare latura a bisericii se face cate o oprire si trei metanii. Toaca cea mica de lemn se bate si in cadrul tuturor procesiunilor realizate de crestini, fiind folosit un singur ciocanel de lemn.

Toaca mare de lemn, asezata in clopotnita sau in curtea bisericii, se bate singura sau in combinatie cu clopotul. Aceasta se bate cu doua ciocanele de lemn. Toaca de metal, numita „tochita”, se bate si aceasta in anumite momente speciale ale slujbei. Unul dintre aceste momente este „Ceea ce esti mai cinstita…” si Axionul, cantat la Sfanta Liturghie.

Toaca de fier se mai bate si la anumite sarbatori mari, ca de exemplu la Inviere, cand se bate impreuna cu clopotele, iar cea de lemn nu se bate.Intre Joia Mare si noaptea Sfintei Invierii, bataia clopotelor este inlocuita cu sunetul lin al toacai, amintind de cuiele care au fost batute in mainile si picioarele Mantuitorului Hristos la Rastiginirea Lui, pe Golgota. Nu numai sunetul aduce aminte de Patimile lui Hristos, ci si simbolistica lemnului este legata de aceasta, amintind de lemnul Sfintei Crucii.

Initial, toaca se batea diferit in manastiri, fata de bisericile din lume. La manastire, toaca se batea pe tot parcursul anului, pe cand in bisericile din lume, sunetul de toaca se auzea numai inaintea Pastelui, din Joia Mare si pana la Inviere, cand nu se mai trageau clopotele. Astazi, si la bisericile din lume toaca rasuna tot anul, impreuna cu clopotele. Toaca nu inlocuieste clopotul, prin urmare ele pot fi folosite in acelasi timp. Astazi, in cele mai multe dintre biserici se obisnuieste baterea acetora in trei stari, adica in mod alternativ: toaca, apoi clopotele, de trei ori fiecare.

Teodor Danalache, sursa: crestinortodox.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE