În lumea în care trăim, avem parte de oferte culinare la tot pasul. Diversitatea acestora nu mai reprezeintă un moft, precum era în urmă cu veacuri, atunci când strămoșii noștri mâncau la desret – PÂINE ALBĂ! Ce mâncau strămoșii noștri? Aflăm din rândurile următoare:

Medicul Ion Claudian afirma, în lucrarea „Alimentaţia poporului român” (1939), că românii au fost dintotdeauna un „popor mâncător de lapte”, lucru demonstrat şi de ocupaţia sa de bază:creşterea animalelor, alături de agricultură.

De unde provine imaginea românului-cioban?

„Odată cu năvălirea romanilor, populaţia s-a retras în munţi şi în dealurile submuntoase pentru a nu fi subjugată. De la grâul lui Burebista, trecem la alt sistem de alimentaţie”, declară pentru adevarul.ro prof. univ. dr. Iulian Mincu, din cadrul Institutului Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice “Nicolae Paulescu”.

Ce animale puteau fi crescute în regiunile montane? Oile. Aşa s-au născut marii ciobani şi marii crescatori de oi. Dar nu se putea trăi numai din laptele şi carnea de oaie, era nevoie şi de cereale.

„Strămoşii noştri au fost nevoiţi să găsească o alternativă la grâu, pentru că acesta nu se putea cultiva nici în munţi, nici pe dealuri.

Aşadar, au trecut la mei. După anul 400-500 a apărut cultura de mei, care s-a menţinut până la introducerea porumbului adus din America (secolul al XVII-lea)”, adaugă prof. dr. Iulian Mincu, fost ministru al Sănătăţii în perioada 1992-1996.

Medicul Ion Claudian, fost expert în nutriţie al ONU, preciza în lucrarea sa că, deşi românii creşteau multe animale, ei erau vegetarieni. Păstorul „nu era dispus să-şi împuţineze turma”, care era „propriul său capital”, ci se mulţumea „cu dobânda-laptele, lâna”. Ciobanul român sacrifica doar animalele bolnave.

„Ştefan cel Mare nu era mămăligar”

Pe lângă lapte şi produsele derivate, românul de altădată îşi completa hrana cu turte coapte din mei, „care jucau un rol de căpetenie în alimentaţia masei mari a populaţiei”. Carnea de porc, şi rar de oaie, capră sau vită mare, era „o hrană ocazională, excepţională, sau un aliment de conservă pentru iarnă (slănină, pastramă)”

.Potrivit prof. univ. dr. Gheorghe Mencinicopshi, fost director al Institutului de Cercetări Alimentare, soiurile vechi de grâu şi mei de acum câteva secole erau mult mai hrănitoare decât cele de astăzi.

“Ştefan cel Mare nu era mămăligar. Pe vremea lui nu se mânca porumb şi cartofi. Mâncarea era bazată în special pe mei. Toate erau preparate natural, nu erau industrializate ca acum, iar compoziţia cărnii şi a laptelui era apropiată de starea naturală”.Potrivit acestuia, untul de primăvară pe care îl preparau păstorii din zonele subalpine “era medicament, pentru că vegetaţia pe care o mâncau oile era alcătuită, în mare parte, din plante medicinale”.

Mihai Viteazul, poreclit „Mălai-Vodă”

Prof. dr. Iulian Mincu (foto) notează, în lucrarea sa „Universalitatea alimentaţiei. Istoria şi particularităţile alimentaţiei la români” (2000), impresiile unui călător străin din anul 1576:

„Pe când (Ştefan) Bathory (Principele Transilvaniei, n.r.) călătorea prin Moldova cea devastată de turci şi tătari, Voevodul, care ştia lipsa generală, îi trimise ca un dar preţios – o pâine de secară!”

O sută de ani mai târziu, un misionar catolic ce a vizitat Muntenia spunea, în 1670, că „tot acel popor se hrăneşte cu pâine de mei, iar Mihai Viteazul era poreclit de saşi, în bătaie de joc, Mălai-Vodă”.

Porumbul şi cartoful schimbă ordinea alimentară

Apariţia porumbului (sec. XVII-XVIII) şi ulterior a cartofului (sec. XIX) a reprezentat un punct de cotitură în alimentaţia românilor, în special a ţăranilor.

„Porumbul a scăpat ţărănimea de la noi şi din alte ţări de foamete şi a evitat o criză economică gravă”, afirmă fostul ministru al Sănătăţii, Iulian Mincu.

În alimentaţia ţăranului, meiul a fost înlocuit de porumb, pentru că avea un gust mai bun, iar productivitatea era mare.

Totuşi, consumul excesiv de porumb, fără alte alimente, a generat pelagră-boală caracteristică populaţiilor sărace.

“În secolul al XIX-lea, alimentul de bază al ţăranului era mămăliga din făina de porumb, la care se mai adăuga fasole, varză, lapte, ceapă şi usturoi. El mânca foarte rar carne sau ouă pentru că, în general, acestea erau produse destinate pieţei, el le vindea, nu le consuma. Porumbul a provocat mari epidemii de pelagră”, afirmă istoricul Alin Ciupală.

După 1829, cultivarea cerealelor a luat avânt în detrimentul creşterii animalelor.

Boierii români au fost obligaţi, până în 1829, să vândă turcilor grâu ieftin. Schimbările în plan economic au loc după ocupaţia militară rusă a Ţărilor Române, împusă în anul 1829.

Atunci au luat amploare cultivarea cerealelor (grâu, porumb, mei, orz), care erau însă destinate exportului.

Laptele, folosit ca medicament

Micşorarea păşunilor şi sărăcirea populaţiei, în special din Muntenia şi Moldova, au scăzut şi mai mult consumul de lactate.

„Laptele este aşa de puţin, că nu se întrebuinţează ca aliment, ci ca medicament!”, nota doctorul Nicolae Lupu, într-un studiu igienico-sanitar de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Deşi transilvănenii consumă, în cursul secolului, lapte acru, smântână, caş, brânză şi unt, istoricul George Bariţiu aminteşte de marea foamete din Ardeal.

“Între 1815-1817 a căzut peste Transilvania o foamete dintre cele mai înfricoşătoare. Până şi cocenii de păpuşoi se tăiau, se măcinau, folosind la prepararea mămăligii”, scria Bariţiu în lucrarea sa intitulată „Părţi alese din istoria Transilvaniei pre două sute de ani în urmă” (1891).

Pâinea albă, prăjitură pentru copii

Grâul, principala cereală exportată, era folosit doar de orăşeni şi de românii avuţi.

“Pâinea albă figurează ca un fel de prăjitură pentru copii, când sunt bolnavi. Cozonacii, plăcintele se fac numai la zile mari ca Paştele şi Crăciunul”, nota dr. Grigore Benetato, la începutul secolului XX.Medicul Gheorghe Crăiniceanu afirma în lucrarea sa “Igiena Ţăranului Român” (1895), că mămăliga era “stâlpul casei”, iar legumele erau “cel mai uzitat şi mai plăcut adaos”.

Pe lângă mămăliga fiartă sau pripită, cu cartofi sau cu lapte, ţăranii mai mâncau fasole păstai sau boabe, în special în vremea posturilor, varză, castraveţi, ambele proaspete sau murate, lăptuci, ştevie, urzici sau susai.

Dovleacul se consuma, în special, în postul Crăciunului.

Ca şi în prezent, în secolul al XIX-lea ei dregeau mâncărurile cu ceapă, praz, ardei, pătrunjel, hrean, usturoi, mărar, leuştean, oţet, zeamă de varză sau borş.

În zilele de sărbătoare, ţăranii mai mâncau şi peşte, provenit în special din Dunăre, pentru care dădeau la schimb mălai.

Orăşenii, în special cei cu „dare de mână” din Bucureşti, mâncau carne de purcel şi mititei, serveau la cafenele prăjituri, şerbet, cafea şi chiar „mezelicuri”.

În privinţa tehnicii de preparare a alimentelor, medicul Ion Claudian afirma, în lucrarea sa apărută în 1939, că „prăjirea” alimentelor este relativ recentă, de bază fiind fierberea sau frigarea.

În perioada postului, grăsimea animală, în special de porc, era înlocuită de uleiul de in, rapiţă sau cânepă.”

Ne mureau satele de foame”, în 1919Şi la începutul secolului XX, alimentaţia românului era deficitară, pe fondul unei sărăcii crunte.În aprilie 1919, în publicaţia „Muncitorimea nouă”, apărea un articol referitor la nivelul de trai al muncitorului român:„Leafa noastră dintr-o zi nu ne ajunge să luăm un kilogram şi jumătate de mălai care îndestulează masa de prânz. Ca să mai cumpărăm fasole sau alte alimente nu mai avem cu ce, iar seara ni se culcă copiii morţi de foame”

.Situaţia sumbră era descrisă şi într-un articol publicat în „Adevărul”, sub titul semnificativ „Ne mor satele de foame”, toate acestea în contextul în care România ajunsese cel mai important exportator de porumb, grâu şi orz dintre statele agricole de pe cursul Dunării.

Mămăliga, deseori unic fel

În gospodăriile româneşti de după Primul Război Mondial, pâinea dospită, mălaiul, turta din făină de porumb nedospită şi mămăliga erau principalele preparate din cereale.

În majoritatea caselor româneşti se serveau ca fel principal, de multe ori unic.

În Oltenia, Muntenia, Ardeal şi Basarabia se prepara o mâncare scăzută numită „chisăliţă”, o simplă fiertură din fructe mai puţin coapte ce se serveau cu nelipsita mămăligă.

În Banat, aceasta poartă numele de „brusceală”. Mâncarea tipică era „tocată”, pregătită cu ceapă tăiată grosolan.

Grâul ia locul porumbului, după ’40

Situaţia alimentară a populaţiei din România a continuat să fie precară şi în primii ani după cel de-al Doilea Război Mondial.

Cauzele au fost:seceta, lipsurilor din 1946-1947, industrializarea şi urbanizarea rapidă prin mutarea a 55% din populaţia României la oraş.

De acum, cartofii apăruţi în secolul al XIX-lea completează regimul bazat pe preparate din porumb şi grâu.

Abia după 1940, consumul de făină din porumb scade, în favoarea celui din grâu. Totodată, consumulul de carne şi produse lactate creşte, eliminându-se astfel cazurile de pelagră.

Alimentaţia românilor se îmbunătăţeşte în anii ’60 – ’70, potrivit profesorului Iulian Mincu.

La rândul ei, medicul nutriţionist, Mihaela Bilic face o uşoară comparaţie între obiceiurile alimentare ale românilor din prezent şi a celor de acum 30 – 40 de ani.

„În anii ’70-’80, mâncam mai sănătos pentru că aproape totul era gătit în casă, folosind produse alimentare de bază, mai puţin procesate. Viaţa de zi cu zi era alta. Aveai timp să mănânci acasă, în familie, cele trei mese zilnice.”

sursa: historia.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE