Din anul 1855 s-a înfiinţat o şcoală absolvită de primii 7 telegrafişti, iar în primăvara anului 1873 au fost trimişi pentru documentare în Franţa, Belgia şi Austria ofiţeri români, pe probleme referitoare la instruirea militarilor, la organizarea şi funcţionarea primelor subunităţi de telegrafişti. Naşterea    transmisiunilor    în      Armata Romaniei s-a produs la 14 iulie 1873 prin Înaltul Decret nr. 1303, când, în organica batalionului de geniu, în cadrul primei companii de minări se înfiinţează „Secţiunea de telegrafişti militari” (având în compunere: 1 şef de secţie, 15 manipulatori, şefi de ateliere – sergenţi sau caporali şi 30 lucrători telegrafişti), fapt ce demonstrează înţelegerea rolului şi locului suportului tehnic al conducerii forţelor militare, desfăşurate pe spaţii mari şi în condiţii dintre cele mai grele.

Prin Înaltul Decret nr.1132 din 28 mai 1874 s-a hotărât înfiinţarea a patru secţii de telegrafie militară. Nucleul de personal al noilor secţii l-au constituit militarii care încadrau secţia înfiinţată în 1873. Aceste secţii, la numai câţiva ani  de la constituire, au participat la Războiul de Independenţă din 1877-1878, asigurând nevoile de conducere a trupelor, fiind, în repetate rânduri, citate pentru destoinicia şi priceperea cu care au acţionat. Drumul parcurs în arma transmisiunilor a fost sinuos, deloc neted, cu spectaculoase ascensiuni, dar şi cu inexplicabile căderi sau stagnări, toate direct legate de capacitatea de înţelegere, înţelepciunea şi, nu în ultimul rând, de complexitatea situaţiei, din punct de vedere politic si militar, în care s-a aflat ţara. De perfecţionarea pregătirii teoretice a telegrafiştilor se ocupau atât ofiţerii de geniu, cât şi unii lucrători specialişti ai Direcţiei Poştelor şi Telegrafelor. Activităţile practice de specialitate se desfăşurau sub conducerea directă a comandantului companiei de minări, căpitanul Grigore Giosan, un destoinic şi priceput ofiţer, primul ofiter telegrafist din Armata României.

Concluziile rezultate din prima parte a campaniei 1877-1878 au scos în evidenţă necesitatea ca secţiile de telegrafie să fie conduse centralizat, pentru a putea crea un sistem închegat de legături. În consecinţă, în anul 1877, prin Decretul nr. 1957 din 19 octombrie, cele 4 secţii de telegrafie din companiile de geniu au fost reorganizate în Compania 6 Telegrafie – prima companie de telegrafie din Armata României. În acelaşi an, la 5 decembrie, Compania 6 Telegrafie a trecut în subordinea directă a Marelui Cartier General Român, participând în continuare la luptele de la Vidin până la încheierea armistiţiului cerut de guvernul turc.

După data de 17 februarie 1878, compania a trecut să strângă liniile telegrafice construite, pe măsură ce acestea nu mai erau necesare, terminând acest lucru pe data de 16 martie, când, cu majoritatea forţelor, s-a mutat de la Vidin la Calafat, iar ulterior s-a deplasat la Târgovişte unde, la 1 octombrie 1878, s-a desfiinţat, iar secţiile şi materialele au fost repartizate celor 4 companii de „săpători-minari telegrafişti” din batalionul de geniu.

Războiul de Independenţă din 1877-1878, deşi a constituit un examen deosebit de greu pentru tinerele şi puţinele subunităţi de transmisiuni, a dus totuşi la cristalizarea unor principii, este drept cu multe stângăcii şi neclarităţi, asupra modului de organizare a transmisiunilor şi a subunităţilor de telegrafie militară, asupra valorii şi înzestrării subunităţilor destinate asigurării legăturilor Comandamentului suprem, corpurilor de armată şi diviziilor. Momentul a avut importanţa lui, întrucât a marcat începutul preocupărilor pentru studierea unor principii teoretice de organizare a transmisiunilor. În aceeaşi perioadă de timp a apărut, pentru prima dată, necesitatea realizării unor legături şi pentru alte arme, în afară de infanterie, cum a fost cazul artileriei, care a fost a doua armă ce a beneficiat de legături telegrafice, destinate conducerii focului.

Citește și Cum şi când a devenit posibilă convorbirea telefonică internaţională?

Cele 4 secţii de telegrafie şi mai ales înzestrarea acestora erau însă cu totul insuficiente şi nu puteau să asigure legăturile necesare, fapt ce a făcut ca în primul război – mai ales pe timpul concentrării trupelor – să se apeleze într-o măsură apreciabilă la posibilităţile forţelor şi mijloacelor telegrafice civile. De altfel, acesta constituie şi începutul colaborării mai strânse între organele de telecomunicaţii militare şi cele civile, colaborare care, de-a lungul vremii, s-a amplificat şi, atunci când ambele părţi au pus pe primul plan problemele apărării naţionale, rezultatele au fost remarcabile.

Perioada de după Războiul de Independenţă şi până la primul război mondial este marcată de multe căutări, teoretice şi practice, pentru aprofundarea şi statuarea principiilor şi procedeelor de organizare şi de asigurare a legăturii în campanie şi pe timpul manevrelor, de organizare, înzestrare şi întrebuinţare în luptă a subunităţilor de transmisiuni militare. Este perioada în care se trecea de la mica specialitate militară de transmisiuni – telegrafişti – la conturarea transmisiunilor ca specialitate distinctă, în cadrul căreia, alături de telegrafişti, se creează subunităţi de telefonişti, de telegrafie fără fir (T.F.F.), de curieri, etc. Apar acum primele regulamente şi primele manuale de specialitate.

Mai mult decât atât, specialităţile subunităţilor de transmisiuni se diversifică în raport de trupele cărora le asigurau legăturile (infanterie, artilerie, cavalerie), iar pregătirea cadrelor şi militarilor devine tot mai complexă. Se conturează unele concepţii interesante în ceea ce priveşte organizarea legăturii între conducerea armatei şi comandamentele corpurilor de armată din subordine, care preconizau folosirea a două procedee: a liniilor transversale şi a liniilor paralele.

În preajma primului război mondial, îndeosebi ca urmare a aplicaţiilor şi manevrelor executate, au apărut şi s-au concretizat principii mai clare de organizare a transmisiunilor – dintre care unele sunt valabile şi azi – care urmăreau statuarea unor metode de asigurare a unor legături stabile; astfel:

• se prevedea obligativitatea dublării legăturii prin mijloace tehnice de transmisiuni cu legătura prin mijloace mobile (automobile, motociclete);
• deplasarea punctelor de comandă să fie precedată de instalarea, în noile raioane, a mijloacelor de transmisiuni.

Se menţinea, însă, principiul de realizare a legăturii între comandamentele inferioare şi cele superioare, cu mijloacele subordonaţilor.  Cu toate stângăciile şi existenta unor prevederi care astăzi par desuete, acest moment trebuie marcat ca fiind de mare importanţă pentru armă. Este momentul în care, la nivel teoretic, arma transmisiuni începe să fie privită ca un organism complex, cu reguli exacte si cu un cadru organizatoric-funcţional bine conturat în cadrul armatei.  În această perioadă, trupele de transmisiuni erau formate din 5 companii de telegrafie si un batalion de specialităţi (la dispoziţia Ministerului de Război) cu o înzestrare destul de slabă faţă de necesităţile impuse de război. Mijlocul cel mai frecvent folosit la toate eşaloanele a fost telefonul, larg răspândit în înzestrarea unităţilor şi marilor unităţi din Armata României şi deosebit de apreciat de comandanţi datorită posibilităţii de transmitere lesnicioasă a comunicărilor, precum şi faptului că, la nivelul comandanţilor de diferite trepte, se puteau purta convorbiri directe. Înzestrarea insuficientă cu aparatură de „telegrafie fără fir” a determinat o folosire mai limitată a acesteia, în special în campania anului 1916.

Mijloacele de semnalizare şi agenţii de transmisiuni au fost întrebuinţate pe scară largă, cu precădere în cadrul eşaloanelor tactice, mai ales de la regiment în jos. Este de remarcat şi faptul că, datorită instalării punctelor de comandă – mai cu seamă de la regiment în sus – în localităţi, pentru realizarea legăturilor telefonice şi telegrafice prin fir se foloseau şi linii din reţeaua civilă, îndeosebi pentru legăturile cu spatele frontului. Experienţa anilor de război, greutăţile de care comandanţii s-au izbit în conducerea trupelor au fost tot atâtea motive pentru ca optica faţă de transmisiuni să se schimbe, iar reticenţa iniţială – care mai exista – să dispară. De altfel, chiar în anul 1919 – la 30 octombrie – batalionul de specialităţi a fost transformat în regiment de specialităţi, denumit ulterior Regimentul 1 Transmisiuni, care reprezenta la acea dată primul regiment de transmisiuni din Armata României. Între cele două războaie, în paralel cu dezvoltarea trupelor de transmisiuni, s-a trecut şi la înzestrarea acestora cu tehnică specifică, provenită în special din import.

În acelaşi timp, s-a creat un puternic curent de opinie în legătură cu rolul şi importanţa armei transmisiunilor pentru asigurarea conducerii trupelor, elaborându-se diferite regulamente, instrucţiuni şi manuale, care statuau, cu mai multă claritate, principii şi procedee de realizare a sistemelor de transmisiuni, de instruire a specialiştilor în diferite domenii. Apar şi se cristalizează unele principii noi:

• realizarea transmisiunilor pe axe (în ofensivă) sau în retele (în apărare);
• realizarea legăturii de la eşalonul superior – şi cu mijloacele acestuia – către eşaloanele inferioare;
• concentrarea mijloacelor de transmisiuni, pe timpul ofensivei, pe direcţia loviturii principale;
• obligativitatea unei rezerve de forţe şi mijloace de transmisiuni.

În anul 1932, prin reorganizarea armei, se mai înfiinţează încă două regimente de transmisiuni şi un batalion de transmisiuni de munte. Apare acum nevoia coordonării unitare a acestor unităţi, din punct de vedere al specialităţii, de către un organ de specialitate competent, investit cu deplină autoritate. Drept urmare, la 1 aprilie 1932, în baza Înaltului Decret nr. 497 este înfiintată Brigada de transmisiuni. La comanda acesteia a fost numit colonelul Cătoiu Stefan.  Structura sistemului de transmisiuni a evoluat şi se bazeaza acum pe centre de transmisiuni, centre înaintate de transmisiuni şi centre de informatii, axe transversale şi reţele de transmisiuni. Toate acestea arată progresele însemnate pe care le-au făcut, treptat, trupele de transmisiuni sub toate aspectele: organizatoric, al înzestrării şi al folosirii în luptă. Se profilează de acum, cu pregnanţă, existenţa unei arme cu totul specifice, cu un pronunţat caracter de diferenţiere faţă de celelalte arme.

Separarea definitivă a transmisiunilor de arma geniului, prin înfiinţarea Comandamentului transmisiunilor, a şcolilor de ofiţeri şi subofiţeri şi a Centrului de instrucţie al transmisiunilor, s-a produs la 1 iulie 1942, prin Decretul nr. 3818. Aşa cum am mai arătat, momentele grele – care reclamă o conducere fermă si permanentă – au fost, întotdeauna, favorabile dezvoltării armei.

În cel de-al doilea război mondial atât în compania din est, cât si în cea din vest, transmisiunile şi-au făcut datoria pe deplin.

În cei 139 de ani de existenţă, Transmisiunile au dat multe cadre de valoare, care şi-au făcut datoria comunicând pe calea undelor în interesul general al ţării şi al poporului sau.

Sunt foarte multe exemple de ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri şi militari în termen care nu au precupeţit nici viaţa pentru a-şi îndeplini misiunile, uneori în condiţii deosebit de grele, asigurând, în acest fel, informarea corectă şi oportună a eşaloanelor superioare, cât şi primirea la timp a hotărârilor sau ordinelor.  Militarii acestei arme, numită şi sistemul nervos al armatei, sunt întâlniţi în toate categoriile de forţe, unde prin muncă lor, nu întotdeauna foarte vizibilă, asigură suportul de comunicaţii şi tehnologia informaţiei necesar exercitării actului de comandă. Transmisioniştii îşi fac simţită prezenţa peste tot. De cele mai multe ori acţionează din umbră, sunt nevăzuţi. Ei se bucură dacă nu se aude nimic despre ei. Acest lucru înseamnă că toate legăturile funcţionează normal şi pot fi liniştiţi.

Celelalte arme şi specialităţi îi cunosc foarte bine.

De-a lungul existenţei lor, transmisiunile, ca armă, au cunoscut un proces continuu de modernizare în raport cu dezvoltarea structurilor Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu perfecţionarea tehnicii de specialitate şi cu cerinţele tot mai complexe ale exercitării actului de comandă în cadrul managementului situaţiilor de urgenţă.

Munca transmisioniştilor s-a materializat în asigurarea legăturilor de conducere, cooperare, informare, înştiinţare şi alarmare, în serviciul de tură, pe tipul intervenţiilor şi la exerciţii. Pentru transmisioniştii din Ministerul Administraţiei şi Internelor, legăturile telefonice, radio şi de transmiteri de date nu mai au secrete, asigurarea legăturilor de comunicaţii în cadrul Reţelei de Comunicaţii Voce-Date (RCVD) a M.A.I., menţinerea permanentă a viabilităţii reţelelor radio cu staţii din toate gamele de frecvenţă VHF/UHF/HF, cu puteri şi configuraţii diferite, a suportului reţelelelor informatice necesare transmiterilor de date, au devenit obişnuinţă.

La 139 de ani de la naşterea armei transmisiuni, schimbările din domeniul tehnologiei informaţiilor s-au făcut simţite şi în arma transmisiuni, ea transformându-se în arma comunicaţii şi tehnologia informaţiei.

Necesitatea asigurării unui volum mare de informaţii în timp oportun a dus la înţelegerea rolului armei transmisiuni, fapt care a condus catre o evoluţie permanentă a mijloacelor tehnice de asigurare a legăturii, pornind de la telegraful militar, în anul 1873, trecând prin telegrafia fără fir (1909), liniile permanent aeriene (1942), ajungând în prezent, după ani de căutări, la Reţeaua de Comunicaţii Voce-Date (RCVD) a M.A.I. – care poate fi numită, fara a greşi, emblema transmisiunilor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Şi transmisioniştii din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă sunt pe deplin implicaţi în permanentul proces de evoluţie al acestei arme, acţionând zi de zi pentru asigurarea legăturilor oportune şi de calitate necesare managementului situaţiilor de urgenţă.

Indiscutabil, secolul XXI este secolul celor mai profunde transformări în domeniul tehnologiei informaţiei. În cadrul strategiei naţionale de realizare a societăţii informaţionale, un rol deosebit îi revine domeniului comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiei. Rolul structurilor de transmisiuni, incluzând aici şi pe cele ale tehnologiei informaţiei, creşte pe măsura amplificarii fluxurilor de informaţii vehiculate între structurile de concepţie, conducere şi execuţie de la toate nivelurile ierarhice.

Sursa:igsu.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE