Până în 1989, în ţările foste comuniste, ziua de 1 Mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoţită de defilări propagandistice. Regimurile comuniste încercau să instrumenteze politic o veche tradiţie a mişcării muncitoreşti internaţionale.
În România, de 1 Mai autorităţile organizau manifestaţii de dimensiuni uriaşe, coloanele de muncitori în ţinute festive fiind nevoite să scandeze lozinci şi să poarte pancarte uriaşe cu osanale adresate conducătorilor.
În aceeaşi zi, şi presa se întrecea pe sine.
Pe 1 Mai, publicaţia locală Drapelul Roşu avea prima pagină ocupată de portretul soţilor Ceauşescu. În ediţia din 1 mai 1988, de exemplu, oficiosul local al P.C.R. publica mesajul prim-secretarului Comitetului Judeţean Timiş al Uniunii Tineretului Comunist, Cristian Roşca : “Mândri şi recunoscători pentru minunatele condiţii de afirmare ce le-au fost asigurate, tinerii timişeni, într-un gând cu toţi tinerii României socialiste, crescuţi şi formaţi în anii de nepieritoare ctitorii ai Epocii Nicolae Ceauşescu, mulţumesc fierbinte secretarului general al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, pentru statornica şi părinteasca grijă dovedită pentru tânăra generaţie din patria noastră. Îşi exprimă deosebita lor stimă şi preţuire faţă de tovarăşa academician doctor inginer Elena Ceauşescu, eminent om politic şi savant de largă recunoaştere internaţională, faţă de strălucita sa contribuţie la dezvoltarea ştiinţei şi culturii româneşti”.
Asta în timp ce sărbătorirea zilei de 1 mai constituia pentru oamenii muncii “un nou şi minunat prilej de a da expresie celui mai vibrant şi înălţător omagiu, profundei recunoştinţe, dragostei fierbinţi faţă de secretarul general al partidului tovarăşul Nicolae Ceauşescu, ctitorul de ev nou, genialul strateg a tot ce am înfăptuit şi înfăptuim pe aceste meleaguri străbune, revoluţionarul înflăcărat ale cărui viaţă şi operă constituie un luminos exemplu de dăruire şi angajare pentru ridicarea României pe noi culmi de progres şi civilizaţie, pentru afirmarea ei demnă, liberă şi prosperă în lume”.
Drapelul Roşu descria în amănunţime, cu obişnuita limbă de lemn a vremii, cum a decurs Adunarea festivă consacrată zilei de 1 Mai, de la Timişoara. Festivitatea a fost deschisă de tovarăşul Petru Moţ, prim-secretar al Comitetului Municipal de Partid, primarul Timişoarei de atunci. Ilie Matei, prim-secretar al Comitetului Judeţean de Partid, preşedintele Comitetului Executiv al Consiliului Popular Judeţean, care, în numele Biroului Comitetului, a adresat “participanţilor la adunare, tuturor oamenilor muncii timişeni, calde felicitări pentru rezultatele obţinute, împreună cu urarea de noi şi rodnice împliniri şi înfăptuirea fermă a sarcinilor de o deosebită importanţă ce revine judeţului nostru (…)”.
Cu prilejul zilei de 1 Mai, şi organizaţiile de partid, de tineret, de sindicate şi de femei, organele de conducere ale unităţilor economico-sociale din judeţ felicitau colectivele de oameni ai muncii pentru rezultatele obţinute, urându-le “noi succese în îndeplinirea indicatorilor de plan şi a angajamentelor asumate în întrecerea socialistă pe acest an, pe întregul cincinal”. “În aceste clipe încărcate de profundă emoţie, dorim, mult iubite şi stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu, să vă încredinţăm încă o dată de voinţa noastră fermă de a urma, permanent şi fără preget, înaltul exemplu de muncă, abnegaţie şi dăruire revoluţionară pe care ni-l oferiţi, să înfăptuim neabătut sarcinile ce ne revin din istoricele hotărâri ale Congresului al XIII- lea în vederea creşterii contribuţiei judeţului Timiş la dezvoltarea multilaterală a patriei noastre libere şi fericite România socialistă”, semnat, “Participanţii la adunarea festivă de la Timişoara”.
Ultimul mesaj de 1 Mai “confiscat”
Printre realizările oamenilor muncii timişeni se menţiona, de 1 Mai, şi îndeplinirea planului de producţie pe luna aprilie. Ultimul mesaj mobilizator de 1 Mai, apărut în 1989, tot în Drapelul Roşu, la care, evident, ni se spunea, subscriau toţi oamenii muncii din Timiş, arăta aşa: “Mult iubite şi stimate Tovarăşe Nicolae Ceauşescu, participanţii la adunarea festivă de la Timişoara, pricinuită de împlinirea a o sută de ani de la declararea zilei de 1 Mai ca zi a solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc şi a 50 de ani de la desfăşurarea marii demonstraţii patriotice, antifasciste şi antirăzboinice de la 1 Mai 1939, vă adresează dumneavoastră, mult iubite şi stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu, eminent militant revoluţionar, înflăcărat patriot, luptător dârz pentru unitatea clasei muncitoare, a întregului popor român, pentru propăşirea multilaterală a patriei libere şi independente, personalitate proeminentă a lumii contemporane, un cald omagiu de adânc respect şi profundă recunoştinţă pentru tot ceea ce aţi făcut şi faceţi pentru înălţarea României socialiste pe noi culmi de civilizaţie şi progres, pentru bunăstarea şi fericirea întregii noastre naţiuni”.
După participarea la diferitele manifestări şi cuvântări prilejuite de sărbătorirea zilei de 1 Mai, participanţii, şi nu numai, plecau la iarbă verde să se relaxeze, cu mici şi bere. Pentru că în restul anului nu se prea găseau mici în comerţ sau erau raţionalizaţi, iar berea era o marfă destul de greu de găsit.
O zi pornită de la un protest sindical
Semnificaţia zilei de 1 Mai, de sărbătoare internaţională a muncitorilor, îşi are rădăcinile în anul 1872, când aproximativ 100.000 de lucrători din New York, majoritatea din industria construcţiilor, au manifestat, cerând reducerea timpului de lucru la opt ore.
Data de 1 Mai este menţionată pentru prima dată în legătură cu întrunirea, din 1886, a Federaţiei Sindicatelor din SUA şi Canada (precursoarea Federaţiei Americane a Muncii), când George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor, a iniţiat introducerea unei rezoluţii care stipula ca opt ore să constituie ziua legală de muncă de la, şi după 1 mai 1886, sugerându-li-se organizaţiilor muncitoreşti respectarea acesteia. Cu acea ocazie, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul SUA. Însă cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde au mărşăluit 90.000 de demonstranţi, dintre care circa 40.000 se aflau în grevă. Circa 35.000 de muncitori au câştigat atunci dreptul la ziua de muncă de opt ore, fără reducerea salariului. Însă 1 mai a devenit cunoscut în urma unor incidente violente, care au avut loc în acelaşi an, trei zile mai târziu, în Piaţa Heymarket, din Chicago. Numărul greviştilor se ridicase la peste 65.000. În timpul unei demonstraţii, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaţilor de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliţia a intervenit, patru protestatari au fost împuşcaţi şi mulţi alţii au fost răniţi. În seara aceleiaşi zile, a fost organizată o nouă demonstraţie în Piaţa Heymarket. Din mulţime, o bombă a fost aruncată spre sediul Poliţiei, rănind 66 de oameni ai legii, dintre care şapte mortal. Poliţia a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, din care câţiva mortal. În urma acestor evenimente, opt lideri anarhişti, care aparţineau unei mişcări muncitoreşti promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecaţi, muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franţa şi Spania fiind cei care au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, cinci dintre manifestanţi au fost condamnaţi la spânzurătoare şi trei, la închisoare pe viaţă. Şapte ani mai târziu, o nouă investigaţie i-a găsit nevinovaţi şi, mult mai târziu, au apărut şi dovezi conform cărora explozia a fost o diversiune, pusă la cale chiar de către un poliţist.
Astfel, în 1888, la întrunirea Federaţiei Americane a Muncii s-a stabilit ca ziua de 1 mai 1890 să fie data pentru susţinerea, prin manifestaţii şi greve, a zilei de muncă de opt ore. Dar, în 1889, social-democraţii afiliaţi la Internaţionala a ll-a, au stabilit, la Paris, ca 1 Mai să fie o zi internaţională a muncitorilor. Congresul Internaţionalei Socialiste a decretat 1 Mai ca Zi Internaţională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago. Au avut loc demonstraţii în SUA, în majoritatea ţărilor europene, în Chile, Peru şi Cuba.
Până în 1904, Internaţionala a ll-a a chemat toţi sindicaliştii şi socialiştii să demonstreze energic pentru stabilirea prin lege a zilei de muncă de opt ore, cererile de clasă ale proletariatului şi pentru pace universală. La scurt timp, Federaţia Americană a Muncii s-a dezis cu totul de 1 mai, celebrând în schimb Ziua Muncii, anual, în prima zi de luni a lui septembrie, decizie luată pentru a repara ofensa adusă greviştilor de la Sindicatul American al Căilor Ferate şi al căror protest fusese înăbuşit prin trimiterea de trupe.
sursa: timpolis.ro
